Semnificația modei

A-ți schimba opinia este un semn de slăbiciune sau de putere!? Depinde de context. Unii oameni sunt la mila ultimei persoane cu care au stat de vorbă sau pot fi întorși ca o clătită de cel mai slab argument sofistic. Alții sunt atât de atașați de perspectiva lor, încât se agață de ea chiar și în fața unor dovezi copleșitoare împotrivă.

Potrivit lui Bertrand Russell, un om rațional se atașează de credința sa exact cu puterea necesară justificată de dovezile în favoarea ei. Forța dovezilor nu este ușor de măsurat, cu atât mai mult în chestiuni complexe. Există întotdeauna dovezi alternative și nu există un algoritm infailibil. Discernământul, acea virtute misterioasă, dificil de definit dar ușor de recunoscut (mai ales când lipsește), este întotdeauna necesar. Mai mult, mare parte din problemele cele mai importante pentru noi nu pot fi tranșate doar prin apelul la dovezi, sau cel puțin doar prin apelul la dovezi.

Una din problemele asupra cărora mi-am schimbat opinia este cea a vestimentației. În tinerețe credeam că nu are nicio importanță cum te îmbraci, iar a fi preocupat de așa ceva denota egotism și trivialitate a gândirii. Nu pot să specific o conversație anume după care am ajuns să cred exact opusul, dar acum îmi dau seama că vechea mea opinie era la fel de superficială precum sunt atât de multe opinii susținute în tinerețe.

Să vă dau un exemplu concret, și anume al unui bărbat pe nume Dominic Cummings, care este un consilier apropiat (sau eminență cenușie) a primului ministru britanic, Boris Johnson și despre care se spune uneori că a stat în spatele succesului său electoral. Nu-l cunosc personal. Se spune că ar fi un tip strălucitor, ceea ce sunt dispus să cred, deși singura scriere de-a lui pe care am văzut-o era ceva înfiorător, atât prolixă, cât și agresivă. Când am citit-o m-am simțit ca atunci când te înghesuie la o petrecere un individ plictisitor și beat care are o teorie cu totul nouă despre originea universului.

Dl. Cummings este un om cu multe realizări, inclusiv cu un CV academic strălucit. Vine dintr-o familie prosperă și are legături cu lumea aristocrată. Se spune despre el că uneori este fermecător. Se îmbracă (cel puțin în public) ca un golan din mahalale.

Dacă l-ai vedea venind pe înserat spre tine te-ai gândi că ar fi mai bine să treci strada pentru a-l evita. Arată ca și cum ar mirosi urât. Întrebarea care se pune este dacă stilul său este rezultatul lipsei de atenție sau al unei atenții foarte mari.

Înclin să cred că este a doua variantă. El este Maria-Antoaneta zilelor noastre, dar în loc să joace rolul păstoriței, el o face pe șeful unei grupări de traficanți de droguri. E greu de crezut că nu s-a gândit foarte mult la asta, că vestimentația sa ar fi mai degrabă spontată decât rezultatul unei decizii conștiente și foarte voluntare.

De ce ar vrea cineva să arate ca un vagabond urban tipic, ori în cel mai bun caz ca un interpret de rap sau al acelui încântător gen muzical cunoscut ca grime? Avem de-a face cu o admirație naturală sau cu o identificare cu cei pentru care o astfel de vestimentație le vine natural, ca și cum nu ar avea altă opțiune? Sau e o problemă de ambalaj, ca să zic așa? Dacă, așa cum cred, este mai degrabă cazul ultim, care este mesajul pe care dl. Cummings vrea să îl transmită lumii? Se spune că este un revoluționar aflat în război cu establishemntul osificat purtător de cravată și costum al acestei țări, dar dacă așa stau lucrurile, din punct de vedere sartorial, atunci eu sunt de partea contrarevoluționarilor, deși nu admir în niciun fel establishmentul cu care se spune că el s-ar afla în război.

Am lăsat de mult în urmă vechea mea credință că nu are importanță felul în care se îmbracă un om. Desigur, un accent prea mare pus pe apariție reprezintă fără îndoială un semn de vanitate, iar la unii oameni asta conduce la dandism (dar, după cum scria într-un eseu fermecător Arnold Bennet, un pic de dandism într-o societate nu strică și în felul său este o căutare admirabilă a perfecțiunii). Dar am ajuns în sfârșit la concluzia evidentă că felul în care ne îmbrăcăm este un mesaj pe care îl trimitem celorlalți, iar a avea un pic de grijă reprezintă mai degrabă un act de responsabilitate socială și respect față de ceilalți, decât egotism. A nu avea grijă este mai degrabă egotism, în măsura în care mesajul transmis de lipsa de grijă este „Nu voi face niciun efort doar pentru tine, prietene. Trebuie să mă accepți așa cum sunt.”

În fapt, prin felul în care ne îmbrăcăm nu facem decât să transmitem un mesaj (este uimitor cum ceva atât de evident mi-a scăpat din vedere atât de mult timp). Dacă te plimbi printr-un oraș apusean, ce vei vedea este o societate de individualiști, deși nu neapărat de oameni cu o individualitate puternică.

În urmă cu câteva zile, am făcut o promenadă într-o zonă foarte sofisticată din Londra. Erau multe magazine cu haine de femei, în care o bluză costa bugetul unei familii muncitorești pe o săptămână. Nu am nicio problemă cu inegalitatea – nu cred că poate exista dreptate fără așa ceva – dar ceea ce m-a surprins neplăcut uitându-mă la vitrine este cât de lipsite de eleganță erau bunurile afișate la vedere. Erau variante scumpe ale hainelor de duzină, din materiale mai bune cu siguranță, poate și mai bine lucrate, dar fundamental aveau aceeași estetică. Uitându-mă la oamenii de pe stradă, nu am văzut pe nimeni elegant, deși majoritatea dintre ei erau bogați.

Cum se explică acest fapt? Am ajuns în situația în care și bogații sunt atât de influențați de egalitarism încât îi mustră conștiința cu privire la averea lor peste medie? Mă îndoiesc că joacă vreun rol conștiința. Nu au niciun gând să-și verse averea de dragul altora, dar cel puțin pot arăta că împărtășesc gusturile celor mai puțin norocoși decât ei, în speranța că averea și puterea vor trece neobservate pentru cei mai invidioși: adică pentru marea majoritate a oamenilor.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de aici.