În ultimii ani am remarcat ceva foarte ciudat la hoteluri. Își tratează oaspeții ca și cum ar fi cu toții niște sinucigași potențiali, ca și cum primul lor gând când ajung în camera de hotel este să sară pe geam. Pentru a se asigura împotriva acestei manii suicidare de proporții, hotelurile au instalat ferestre care nu se deschid mai mult de câțiva cm, de unde rezultă niște camere de hotel prăfuite și fără aer.
Această manie a protejării oaspeților de ei înșiși a atins apogeul în Anglia, acolo unde am stat la camera de la parter a unui hotel de acolo de unde puteam privi parcarea. Dacă aș fi sărit pe geam, care era cam la doi metri distanță de pământ, în cel mai rău caz mi-aș fi putut suci glezna. Mai mult, chiar lângă parcare era o cale ferată și un canal cu apă, ambele mult mai potrivite pentru un sinucigaș. Lângă fereastra care nu se deschidea pentru a lăsa aerul înăuntru se găsea o avertizare:
„Pentru confortul și siguranța dumneavoastră, această fereastră are o deschidere limitată. Vă rugăm să nu o forțați.”
Pentru confortul meu? Eu sunt una dintre acele persoane pentru care o cameră neaerisită este ceva foarte inconfortabil. Spre deosebire de Dr. Chasuble, care era foarte predispus să-l tragă curentul, eu urăsc o atmosferă de interior cu temperatură controlată și stagnantă. Nu doar că o găsesc a fi inconfortabilă, ci foarte inconfortabilă. Întotdeauna îmi vin în minte gânduri despre totalitarism, despre o autoritate superioară care își impune voința asupra mea, pentru binele meu chipurile, dar în principal pentru plăcerea pură de a-și exercita asupra mea o putere de care nu pot scăpa. Ce poate fi mai autoritarist decât a nu-mi permite să am puțin aer în cameră?
Mica minciună din cuvintele „pentru confortul dumneavoastră” m-a iritat, deși recunosc că înclinația mea pentru iritare (nu întru totul lipsită de plăceri, deoarece mă face să mă simt superior moral) s-a accentuat odată cu vârsta. Văd astfel de minciuni peste tot unde mă duc, de exemplu într-un hotel luxos în care s-a întâmplat să stau deunăzi, pe cheltuiala altcuiva, desigur.
Recepționista mi-a dat cheile alături de un pliant pe care se găseau instrucțiuni detaliate legate de ce să trebuie să faci în cazul unui incendiu. Îmi venea să întreb: „deci, aveți parte de multe incendii?”, dar nu am făcut-o. În schimb, mi-au venit în minte alte trei întrebări: Citește cineva instrucțiunile acestea? Dacă le citește cineva își aduce aminte de ele în cazul unui incendiu? Dacă și le aduce aminte, atunci le urmează cineva care s-ar fi comportat altfel în cazul în care nu le-ar fi citit? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este „nu”, întrebarea care urmează este „atunci, care este scopul acestui pliant?”
Ei bine, scopul pliantului nu este atât să salveze vieți, cât să prevină procese. Toți cei care livrează un serviciu publicului trăiesc cu o frică de procese încât trebuie să gândească la fel ca un maestru de șah. Adică, cu câteva mișcări înainte. Un mic pliant poate ocoli o mulțime de probleme legale.
Consecința rezultată din această lume a micilor pliante este că ne închipuim că trăim în niște vremuri periculoase, pline de încercări, când de fapt trăim în cele mai sigure timpuri. În trenul care mă ducea spre hotel, eu și toți ceilalți pasageri am fost rugați prin intermediul sistemului de sonorizare să citim cu atenție instrucțiunile de siguranță pentru a ști ce să facem în cazul unui accident. Accidentele de tren sunt foarte rare și mă îndoiesc că a existat măcar o viață salvată de informațiile din pliantul de tren. Dar cel puțin nu este vina companiei dacă pasagerii nu știu ce se facă sau cum să se comporte când vagoanele zboară de pe șină cu 100 de km la oră. Cel puțin au fost avertizați.
De asemenea, pasagerilor li s-a cerut să denunțe autorităților pe oricine sau orice le pare suspect. În noua noastră lume lașă, toate pachetele conțin bombe și toți străinii sunt teroriști. Slavă Domnului că avem autorități care să ne apere! Fără vigilența lor veșnică și binevoitoare, am fi cu toții spulberați în bucăți de mai multe ori pe zi!
La hotel, pe prosoapele de la baie am găsit următoarea notiță mieroasă, nesinceră, relativ intruzivă, ba chiar amenințătoare:
„Ție îți pasă, nouă ne pasă…
Tuturor ne pasă de mediu și de amprenta de carbon. Te rugăm să ai grijă și să pui prosoapele la spălat doar când e nevoie.”
Nu trebuie decât să ieși afară din hotel pentru a vedea că „nouă” nu ne pasă deloc de mediu. Mulți dintre noi aruncă murdării. Mulți dintre noi aruncă gumă. Mulți dintre noi fac zgomote inutile. Mulți dintre noi fac lumea un pic mai urâtă decât e cazul prin apariția lor neîngrijită în public Mulți dintre noi, de fapt majoritatea, consumă cu mult mai mult decât au nevoie. Mulți dintre noi fac călătorii inutile deoarece nu știm ce altceva să facem. Mulți dintre noi nu sunt în stare să definească amprenta de carbon, ce să mai vorbim că le pasă.
Expresia cheie „îți pasă” are acum o nuanță pecksniffiană, datorită folosirii sale în astfel de mesaje ipocrite. „Să fim morali” spunea domnul Pecksniff. „Să contemplăm existența”. Ideea că acelui „noi” – adică lanțului de hotel – îi pasă și trebuie să îi pese mai mult de mediu decât de, să zicem, reducerea facturii la spălătorie și mărirea marjei de profit (un lucru perfect respectabil și rezonabil de făcut pentru hotel) mi se pare absurdă și respingătoare.
Îi disprețuim pe victorieni pentru obiceiul lor de a moraliza lipsiți de onestitate, dar noi trăim într-o epocă de ipocrizie ultramoralizatoare, în care toată lumea, fără a ști mare lucru despre ceva, pretinde că-i pasă foarte tare de orice, mai puțin de ceea ce ar trebui să o îngrijoreze cel mai tare.
Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.