Blestemul Beatlemaniei

I-am criticat în urmă cu câteva săptămâni pe The Beatles și s-a făcut gaură în cer. Cititorii supărați m-au numit „ignorant”, „rău” și multe alte lucruri, fiind orbi la calitățile mele mai subtile. Nu mi-am dat seama că există talibani The Beatles iar eu sunt infidelul. Am fost norocos că am scăpat de fatwa (opinie pe teme religioase în Islam, considerată uneori obligatorie – n.trad).

Unii din fanii Beatles au adus argumente politicoase și rezonabile. L-au apărat pe George Harrison în calitate de chitarist și mi-au reamintit că minți luminate ca Leonard Bernstein și Frank Sinatra i-au lăudat.

Dar Bernstein exagera cu siguranță când i-a numit pe Lennon și McCartney drept cei mai mari compozitori ai secolului al XX-lea. Cum rămâne – ca să rămânem doar la muzica pop – cu Johnny Mercer, Harold Arlen, Harry Warren, Richard Rodgers și Frank Loesser? Apoi, când Sinatra a declarat că „Something”, piesa lui Harrison, este unul din cele mai bune cântece ale vremii sale, cred că a vorbit mai mult generozitatea decât judecata sa. (Sinatra a mers mult prea departe în dorința de a dovedi că nu este un bătrân învechit, după cum stă mărturie îngrozitoarea înregistrare a melodiei „Bad, Bad Leroy Brown”.)

Nu îi urăsc pe The Beatles. Mi-au plăcut mereu suficient de mult. La drumuri lungi cu mașina ascultam cântecele lor alături de copiii mei și ne plăceau tuturor.

Ceea ce am urât de la început a fost Beatlemania. Mă făcea să mă simt prost din motive pe care nu le înțelegeam la acel moment. Principalul motiv consta în aceea că entuziasmul era atât de artificial. Generația mea nu i-a descoperit pe The Beatles într-un mod normal. Ne-au fost impuși de publiciști și oameni de marketing.

Cândva, faima se obținea cu greutate. Reputația unui om se răspândea progresiv, iar bunul renume se câștiga atât de greu încât cineva era în stare să se lupte în duel pentru o jignire sau o calomnie. Abraham Lincoln aproape că și-a încrucișat sabia (la modul literal) cu un om pe care l-a ridiculizat în ziar.

Chiar și în lumea muzicii pop, un solist trebuia să cânte ani buni, în fața unor audiențe minuscule, din oraș în oraș, înainte de „a da lovitura”. Trebuia să câștige laudele. Trebuie să muncească din greu, dar faima locală preceda în mod necesar faima națională.

Cu The Beatles s-a întâmplat ceva cu totul nou. Celebritatea națională (cel puțin de partea aceasta a Atlanticului) a apărut instant. Nu se datora muzicii lor. Se datora promotorilor lor. Milioane de copii s-au lăsat manipulați într-o frenezie la care ar fi ajuns cu greu de unii singuri. Muzica pop deja nu mai era cu adevărat „pop”, adică rezultatul interacțiunii dintre muzică și ascultător.

Cum coborau din avion The Beatles erau asaltați de un puhoi de lume. Nu era un fenomen care ținea de gustul muzical. Fanii isterici nici măcar nu-i lăsau să cânte, nu erau interesați de muzică.

Era ciudat. Am simțit o umbră de compasiune pentru băieți deoarece era clar că doreau să cânte. Doreau să fie muzicieni, dar fanii lor nu îi lăsau.

Îmi aducea aminte de cele „două minute de ură” din 1984, mult mai benigne dar la fel de lipsite de sens. Nu era vina lor. Fanii nu știau și nici nu le păsa cine instrumenta această emoție în masă care înnăbușea muzica. Chiar și când eram copil, nu îmi plăcea să fiu parte din masă, să mă dizolv într-o gloată.

Din acel moment, ceea ce numim cultura „pop” a devenit neliniștitor de apropiată de politicile totalitare. Până și gusturile noastre estetice sunt din ce în ce mai mult formate de forțe despre care știm prea puțin. Nu poate fi bine pentru suflet să fie subiectul unei promovări atât de intensă și calculată.

De asemenea, democrația a ajuns să însemne manipularea maselor, cu o mulțime de focus grupuri, studii demografice și tehnici de publicitate care înlocuiesc argumentele raționale. Cel care preferă să își formeze singur opiniile știe că nu contează deloc astăzi în „procesul democratic” (sinistră sintagmă!). Ai dreptul să-ți alegi din care masă vrei să faci parte, asta-i tot. Oricum ar fi, nu vei schimba cu nimic rezultatul final.

Pe de altă parte, multor oameni li se pare excitant să facă parte dintr-o turmă în panică, fără să se întrebe cine a început zarva. Ar trebui să se simtă de minune în acest vremuri.

Trăim într-o lume în care masa pasivă și maleabilă are întâietate în fața individului și comunității. Mania Beatles nu a fost începutul acestei mișcări, dar în felul său a fost o întruchipare.

27 decembrie 2001

Eseul face parte din volumul „Evul Întunecat. Noua Moralitate” apărut la editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.