Sărbătoarea zilei lui Martin Luther King de anul acesta, înțesată ca de obicei cu comemorări prezentate ca știri, a culminat cu un reportaj despre un episcop catolic american care a trimis numele lui King la Vatican pentru ca acesta să fie canonizat ca martir creștin.
„Dr.” King, care și-a plagiat teza de doctorat, a avut un caracter contradictoriu, admirabil în anumite privințe – în special curajul său neîndoielnic – dar mult prea tarat pentru a genera o venerație națională, ca să nu mai spunem de una religioasă. Departe de a duce o viață de sfințenie și curățenie, îi lipsea moralitatea primară pe care o așteptăm din partea unui conducător religios. Pentru început, era un crai compulsiv care și-a petrecut noaptea de dinaintea morții cu două femei. Era, de asemenea, un marxist credincios care își freca coatele cu bolșevicii, în timp ce predica „libertatea”. Ai putea chiar să-l bănuiești că era ipocrit.
Opinia publică progresistă trece cu vederea adulterul și nu are nicio problemă dacă te asociezi cu comuniștii. Dacă cercul de apropiați al lui King ar fi fost compus din naziști, atunci, desigur, numele său ar fi fost maculat. Nazismul a devenit simbolul răului pur, în timp ce comunismul este văzut ca un „vis” nobil (prost pus în aplicare) – ca la King. Acel „vis”, analizat mai îndeaproape, se vădește a fi mereu speranța unei societăți colectiviste, în care libertatea personală este anihilată. Alte regimuri sunt judecate după faptele lor, comunismul după promisiunile sale.
Ziua de naștere a lui King a fost marcată de articole în The New York Times (Glenn C. Loury) și Washington Post (Jonathan Yardley) care susțineau că steagul confederat care încă mai flutură deasupra congresului din Carolina de Sud trebuie considerat în mod oficial drept un simbol al sclavagismului, nu al valorilor Sudului. Atât Loury, cât și Yardley, l-au martelat pe John McCain, ai cărui străbuni au luptat pentru Confederație, pentru că a refuzat să condamne steagul.
„Privind retrospectiv putem vedea că aceia care au luptat sub steagul confederat erau rebeli trădători hotărâți să distrugă unitatea noastră. Iar aceia care au arborat steagul deasupra congresului la apogeul luptei pentru drepturi civile obstrucționau dreptatea socială. Nu a existat nimic onorabil în toate acestea, și nu trebuie să fii un urmaș al sclavilor pentru a afirma acest lucru”, susținea Loury.
Yardely a adăugat: „Negrii din Carolina de Sud au absolută dreptate să privească steagul drept o jignire deliberată, o evocare nu a lui Rhett Butler sau a strămoșilor eroi ai lui McCain, ci a sclaviei în care au fost ținuți străbunii lor și a discriminării care a urmat Reconstrucției și epocii Jim Crow.” În mintea progresiștilor, „reacționarii” nici măcar nu au dreptul să decidă ce semnificație au simbolurile lor.
În același timp, Loury a vorbit despre „înaintații săi afro-americani” care „au fost persecutați sub steagul de luptă al Confederației”. Întrebarea mea este de ce negrii, de tipul lui Loury, care incriminează Vechiul Sud, vor să venereze Africa. Potrivit logicii lor, ar trebui să vadă Africa, chiar mai mult decât steagul confederat, ca un simbol al sclavagismului.
Loury și Yardley susțin că nu există nicio dezbatere, nu există loc de diferențe de opinie, nicio perspectivă validă în afară de a lor. Întregul cult King susține același lucru. Totuși, oricât de controversat a fost King în vremea sa, astăzi este văzut ca o figură sălcie, un fel figurină pentru machete a progresiștilor. „Uitându-ne în urmă putem vedea că nu a existat decât o singură tabără legitimă de la bun început, adversarii fiind rebeli trădători”, susține Loury.
De la grădiniță încoace, profesorii, cercetătorii, intelectualii încearcă să ne mâne spre conformism pentru a aproba idei care nu merită acceptul nostru instant. Prin multe canale suntem asediați cu gândul că toată istoria nu este altceva decât povestea avansului omenirii spre o societate colectivistă și materialistă, o variantă a ceea ce Herbert Butterfield numea „interpretarea whig a istoriei”, care împarte lumea între eroii progresiști și ticăloșii reacționari.
În cazul meu, cel puțin, consecința a fost o curiozitate netemperată și o simpatie față de presupușii ticăloși. Când eram chemat să mă bucur de victoriile progresiștilor, îmi doream întotdeauna să aud și ce au de spus învinșii. Aproape întotdeauna era mai interesant decât povestea învingătorilor, și adesea se dovedea că au avut dreptate.
A înfrânge nu înseamnă a respinge. O cauză nu se dovedește a fi greșită pentru că a pierdut pe câmpul de luptă sau la vot. A crede altfel, după cum remarca Chesterton, este exact cum ai crede în judecata prin luptă fizică, ca test al adevărului.
Un produs derivat al progresismului este tipul de „conservator” care se aliază cu Abraham Lincoln, Franklin Roosevelt sau cu „visul” lui „Dr.” King. Dacă înseamnă ceva conservatorismul, înseamnă a te opune ideilor simple despre progres. Este ilustrat într-un Soljenițîn care afirmă, împotriva acelora ce pare că au câștigat detașat, că dezbaterea nu s-a încheiat încă.
martie, 2000
Volumul de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” de Joseph Sobran a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de pe
siteul editurii.
