Toate neamurile

În copilăria mea, nu era deloc neobișnuit să auzi pe cineva că întreabă „al cui ești tu?”. Era un regionalism semipoliticos, sudist, care avea menirea să scoată la iveală informații definitorii despre apartenența socială a cuiva. Presupoziția era că tu, în cel mai bun caz, nu puteai fi decât un exemplar din „ai tăi”. Ignora individualismul comun culturii mai largi, preferând realitatea unor vremuri trecute, centrate pe neam și familie. Era posibil să fii „dintre cei buni” pe care i-au lovit vremurile grele, la fel cum era posibil să fii „dintre cei răi”, care o duc pe cai mari. Oamenii buni erau întotdeauna de preferat.

Sunt conștient de elementele mai întunecate ale acestui reflex sudic atât de străin culturii de masă din zilele noastre. Sunt conștient, de asemenea, că în interiorul său, există o parte fundamentală de realitate: ființele umane nu vin niciodată pe lumea aceasta fără un bagaj. Bagajul este o moștenire, atât culturală cât și genetică, care modelează pământul pe care călcăm și încercările cu care ne vom confrunta inevitabil. În unele familii, indiferent de câte ori se amestecă pachetul de cărți, apare aceeași figură (sau ceva asemănător).

Scripturile sunt pline de această constantă a realității noastre. Este o poveste a taților și băieților, mamelor și fiicelor, destin tribal și binecuvântări moștenite. Două dintre Evanghelii  conțin un capitol care recapitulează genealogia lui Hristos. Gândirea modernă vrea să ne imaginăm fiecare ființă umană intrând în lume ca o foaie de hârtie albă, a cărei viață va fi formată și marcată de alegerile și dorințele sale. Cam așa ne imaginăm noi libertatea și ne luptăm să maximizăm realitatea ei.

Cu toate acestea, experiența umană continuă să fie încăpățânat de familială. Aceia care fac terapie familală pun întrebări despre generațiile de dinainte. Bătăliile din viețile noastre nu sunt despre teorie, ci despre adevărul rece și dur a ceea ce ne-a fost dat.

Scripturile spun povestea familiilor, inclusiv a tragediilor lor și a crimelor oribile.

Tratamentul familial este intenționat și urmărește adevărul existenței noastre. Nu există o durere mai adâncă decât cea produsă de cineva despre care se presupune că te iubește. Astfel de răni reverberează peste ani și generații. Putem urî un părinte, doar ca să fim hăituți de prezența lui constantă în noi.

Aceasta este desigur, doar partea negativă. Binecuvântările au și ele un ecou în noi. În înșelarea individualismului modern, presupunem fără temei că acționăm singuri în tot ceea ce facem. Viața este mult mai complicată.

De ceea ce sunt sigur, în mijlocul a toate acestea, este că lupta noastră împotriva păcatului și problemele sâcâitoare din viețile noastre nu sunt niciodată doar despre noi înșine. Dacă am moștenit în viețile noastre o povară, mântuirea noastră, luptele noastre cu acea povară ne implică nu doar pe noi, ci și pe aceia de dinaintea noastră, ca și pe cei care vin după noi. Ne luptăm cu „Întregul Adam” (ca să folosim expresia Sf. Siluan).

Există o vorbă în Muntele Athos: „Un călugăr își vindecă familia timp de șapte generații”. Când am auzit prima oară asta, gândul meu a fost „în ce direcție?”. Răspunsul a fost, cred, „în orice direcție”. Vindecăm întotdeauna arborele genealogic pe măsură ce o luăm pe calea mântuirii, indiferent dacă suntem călugări sau mireni. Astfel sunt legate viețile noastre.

Când Fecioara cântă cântarea de laudă lui Dumnezeu, spune „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.” . Aceasta înseamnă mult mai mult decât faptul că va fi faimoasă (cât de superficial!). Sunt ecouri ale cuvântului lui Dumnezeu către Avraam: „se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului (Gen. 12:3). În Rodul Mariei s-a împlinit cuvântul către Avraam. În  Scripturi, lui Dumnezeu îi place să fie numit „Dumnezeu al lui Avraam”.Că numele Său este legat de cel al unei ființe umane nu reprezintă nicio jignire. Raiul însuși este numit „sânul lui Avraam”. Este firesc și drept ca creștinii să aibă același tratament pentru Fecioară, cea în care toate aceste lucruri s-au împlinit.

“Toate neamurile” este un termen care îi cuprinde pe toți – nu doar pe cei care au venit după ea. Pentru că mântuirea oamenilor, indiferent de timp și de loc, se găsește doar în Iisus, pruncul Mariei. Ea este „Theotokos”, „Născătoarea de Dumnezeu”. Maria este slăvită în sânul lui Avraam.

Când privesc la oglindă în zilele acestea, văd aproape fără deosebire imaginea tatălui meu. Fără îndoială, reflexia sa se vede și în alte locuri din viața mea, atât cu bune cât și cu rele. Sunt conștient că unele din bătăliile mele sunt cu „demonii tatălui meu”. Bineînțeles că viziunea mea se limitează la doar câteva generații. Îmi văd luptele reflectate în viețile copiilor mei (pentru care îmi doresc adesea să îmi cer iertare). Nu văd firul care leagă toate generațiile. Este prea lung. Totuși, ceea ce văd este momentul singular, legătura tuturor generațiilor care este Maica Domnului. În persoana ei vedem toate generațiile adunate împreună.  Al său „Fie mie după cuvântul tău” răsună în inima fiecărui credincios, unindu-i cu inima ei a cărui trup ne unește cu Dumnezeu.

În lumea, miriade de generații de creștini au cântat de atunci:

Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.

Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,

Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

La care adăugăm:

Mai mărită decât heruvimii,

Și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii,

Care fără de stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut,

Pe tine cea cu adevăra născătoare de Dumnezeu, te slăvim!

Suntem poporul ei. Slavă Domnului!