Complexul de vinovăție

Selfieul este probabil creația culturală definitorie a vremurilor noastre. Eu și Mona Lisa, Eu și piramidele, Eu și Colosseum, accentul căzând pe Eu, desigur. Cel puțin Covid-19 a suspendat pentru o vreme toate acestea, la fel cum a făcut și cu ieșirile publice ale Gretei, care cumva reușea să combine calitățile unui zombie cu acelea ale unei isterice. Dar, vai!, s-ar putea reîntoarce.
Uneori citești despre cineva care și-a făcut un selfie și a murit din cauză că a căzut în timp ce încerca să prindă un unghi mai bun pentru poza sa. Ştiu că în teorie o moarte accidentală este ceva tragic care trebuie deplâns, dar aș minți dacă aș nega că nu am simțit o undă de plăcere când am citit despre o asemenea moarte, adică despre un martiriu al egotismului.
Este destul de ciudat, dar cel mai bun comentariu pe marginea selfieurilor pe care l-am văzut era o caricatură într-un ziar de limbă engleză din Bahrain. Un tânăr își făcea un selfie lângă un coșciug cu un cadavru în el, chiar înainte de înmormântare. Dacă nu era un paradox, aș spune că superficialitatea nu ar putea fi nicicând mai profundă.

Nu-mi place să mi se facă fotografii, ce să mai vorbim de selfiuri. Nu este datorită unei modestii lăudabile. Mai degrabă, este o altă manifestare a vanității, chiar dacă într-un mod negativ. Până să văd o fotografie cu mine însumi, mă pot gândi că arăt mai bine decât arăt în realitate, după care mă alarmez de felul în care arăt. Același lucru se întâmplă și cu vorbitul în public (ceea ce fac rar): în timp ce vorbesc mă gândesc că nu sun atât de rău. După care aud înregistrarea și mă gândesc: „cine e bufonul ăsta pretențios?” Deci, selfiurile nu mă prind.

Dar a poza și a lua poziții au devenit un fenomen de masă, tatuajul din zilele noastre. Nimic nu confirmă mai abitir adevărul acestei teze decât indignarea țipătoare față de problemele sociale contemporane. Pe când, nu cu mult timp în urmă, tinerii din clasa de mijloc încercau să-și exprime simpatia pentru cei din clasa de jos, presupus oprimați, imitându-le tatuajele și stilul vestimentar, imitația fiind pentru egotiști cea mai înaltă formă de empatie, ei își exprimă acum aceeași dorință făcând din indignare temelia moralității lor. Ei cred că se revoltă când, de fapt, se conformează. Nu-și dau seama că este mult mai greu și mai curajos să contrazici un prieten decât să critici societatea.

Priveliștea celor din clasa de mijloc care îngenunchează – o postură cu care suntem acum din păcate foarte familiari – cu mâinile în sus ca și cum ar fi pe cale să fie împușcați, mă dezgustă. Este același tip de sensibilitate ieftină, dacă acesta este cuvântul, care îi face pe oameni să poarte blugi rupți cu grijă, de parcă prin asta ar exprima solidaritate cu cei săraci. În loc să fie recunoscători pentru că pot să-și permită mâncare și haine decente, datorită eforturilor generațiilor precedente, ei preferă să pretindă că se simt vinovați. Dacă este ceva ce s-a instituționalizat nu este rasismul, ci vina, deși o vină ciudată, ersatz, lipsită de onestitate.

Vinovăția este o reacție potrivită când faci ceva rău, iar nivelul ei trebuie să fie proporțional cu fapta. De pildă, ieri am închis telefonul cuiva care mă sunase ca să-mi vândă ceva. A fost ceva grosolan din partea mea și nu am avut motive să o fac. Femeia nu-și făcea decât meseria, care nu cred că-i plăcea, ce să mai vorbim de salariu. Neplăcerea pe care mi-a stârnit-o era una foarte moderată. Grosolănia mea probabil că i-a făcut ziua un pic mai proastă decât ar fi fost altfel. Aș fi putut, cu doar puțin efort, să-i mulțumesc și să-i spun că nu sunt interesat de ceea ce vinde.
E limpede că ar fi fost nerezonabil din partea mea să fiu chinuit de vină după, sau să mă zvârcolesc noaptea gândindu-mă la asta. (Vina disproporționată este un semn al viciului, o manifestare a Mândriei). Cu toate acestea, am simțit o mică împunsătură a vinei și mi-am propus să fiu mult mai politicos data viitoare. Deși, în apărarea mea, trebuie să adaug că de regulă sunt destul de politicos în astfel de situații. Ieri, de pildă, am primit pentru prima dată un telefon evanghelic, care mi-a dat la ofertă mântuirea, și am avut un mic dialog plăcut cu femeia de la vânzări.

În timp ce mă simt vinovat pentru greșelile mele, genul de lucruri care sunt sub puterea mea directă, nu simt niciun fel de vină pentru faptul că viața mea a fost prin comparație una norocoasă, poate mai norocoasă decât a marii majorități a omenirii. Dimpotrivă, mă simt recunoscător, sau poate ca să fiu mai exact, ar trebui să spun bucuros. Îmi pare rău pentru cei lipsiți de noroc, dar nu mă simt vinovat pentru neplăcerile lor din moment ce nu eu eu sunt responsabil de ele. Este adevărat că nu am făcut nimic ca să merit oportunitățile pe care le-am avut, dar în același timp nu am făcut nici ceva greșit ca să nu le merit.
Am luat lumea așa cum am găsit-o, iar ca să mă simt acum vinovat pentru norocul meu ar fi un semn nu de sensibilitate morală sau de virtute, ci de grandilocvență morală. Grandilocvența morală probabil că a făcut mai mult rău lumii decât indiferența, în măsura în care nu recunoaște niciun fel de limită presupusei sale puteri de a construi o lume mai bună.

Cineva care pozează moral ar putea spune că o lume în care ființele umane sunt reduse la condiția de vânzători prin telefon este o lume groaznică. Vânzările prin telefon nu ar trebui să existe și, din acest motiv, felul în care cineva reacționează la o astfel de vânzătoare este neimportant sau nu-și are locul în discuție. Că este mai important să lucrăm pentru abolirea muncii în sine decât să fim politicoși cu cei care o fac.
Dar în timp ce urmările bune ale politeții sunt sigure, urmările abolirii vânzării prin telefon nu sunt. Într-adevăr, ele sunt inerent nesigure, pentru că astfel de măsuri, dacă se iau, au întotdeauna consecințe neprevăzute și neintenționate. Cu toate acestea, cei care pozează moral preferă să se concentreze pe probleme îndepărtate deoarece acestea nu presupun din partea lor nimic, cu excepția exprimării opiniilor care trebuie exprimate și uneori a unui protest, demonstrație sau chiar răscoală, care desigur este mai degrabă o plăcere decât disciplină, spre deosebire de a te purta virtuos – ceea ce înseamnă disciplină.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi achiziționat de aici.