Epoca distopică a măștilor

Minunata Lume Nouă (1932) a lui Huxley  conține Alpha, Beta și Semiidioți Epsilon – clase de oameni modificate genetic cu haine și opinii uniforme. 1984 (1948) al lui Orwell are Poliția Gândirii și Noua Vorbire. Noi (1921) al lui Zamiatin are numere în loc de oameni – D-503, I-330, O-90: consoane pentru bărbați și vocale pentru femei.

Dacă există o singură caracteristică definitorie a literaturii distopice aceasta este eradicarea oricărei individualități. „Conștiința de sine nu este decât o boală”, scria Zamiatin. Din acest motiv, distopiile sunt invariabil povestite de marginali chinuiți: cei care sunt foarte conștienți de standardizarea de tip marfă a semenilor lor, dar care fie că se tem de consecințele rostirii adevărului, fie disprețuiesc propriul simț al sinelui. La urma urmelor, „nu există o jignire mai mare decât lipsa de ortodoxie a comportamentului”, după cum scria Huxley.

Dată fiind preocuparea lor tiranică pentru uniformitate, nu este de mirare că distopiile, ca gen literar, au apărut la începutul secolului XX. Regimurile totalitare din Rusia și Germania, precum și țările occidentale cu regimuri tehnocratice, inspirate de personaje ca F.W. Taylor și Henry Ford, au fost sursele primare de inspirație. Cu toate diferențele lor aparente, aceste ideologii concurente sunt unite de încercarea lor utopică de a reconstrui nu doar societatea, ci însăși ființa umană. Puterea din ce în ce mai mare a științei și tehnologiei au dat naștere ideii că natura însăși, în toată complexitatea sa dezordonată, ar putea fi pusă în cele din urmă în ordine.

Pe lângă cei trei autori mai sus amintiți, totuși, această generație a mai avut un alt autor de scrieri distopice, la fel de impresionant, chiar dacă mai puțin cunoscut: enigmaticul german Ernst Jünger. Cunoscut îndeosebi pentru jurnalele sale din timpul Primului Război Mondial și a opoziției sale îndârjite față de liberalismul de la Weimar, Jünger a trăit până la vârsta de 103 ani, scriind pe subiecte precum entomologia, psihedelismul, nihilismul și fotografia. În cea de-a doua parte a carierei sale, a scris cele trei opere distopice principale: Heliopolis (1949), Eumeswil (1977), și poate cea mai bună dintre ele, „Albine de sticlă” (1957).

Fără îndoială însă că cea mai înfricoșătoare perspectivă pe care el o prezintă apare într-un eseu mai lung publicat cu puțin timp înainte de venirea la putere a naziștilor în 1932. În „Muncitorul”, după cum numește această bucată, Jünger își propune să schițeze ceea ce el consideră a fi noua ordine mondială – o ordine definită fundamental de un nou tip de om. Debarasându-se de valorile liberale ale trecutului și acceptându-și soarta sa, în uzine și pe câmpurile de luptă ale secolului XX, caracteristica centrală a noului tip de om este o asemănare nefirească – atât ca trup, cât și ca suflet – cu mașina. Născut din părinți umani, „muncitorul” lui Ernst Jünger este un copil al epocii industriale.

Urmând distopiile contemporanilor săi, prima victimă a noii epoci este, de asemenea, individul. Logica mașinii nu permite vreo diferență. Fie că este vorba de lumea naturală sau de mintea umană, Jünger susține că totul este treptat definit de „o anume goliciune și uniformitate”. Consecința, pentru a folosi cuvintele lui Orwell, este „o națiune de războinici și fanatici, care mărșăluiesc într-o unitate perfectă, toți având aceleași gânduri și urlând aceleași lozinci” – milioane de oameni, adăugă el, „toți cu aceeași față”.

Din acest punct de vedere, „Muncitorul” capătă o relevanță neliniștitoare pentru vremurile noastre. Junger sugerează că uniformitatea noii epoci este simbolizată de proliferarea dintr-o dată a măștilor în societatea contemporană. „Nu este o coincidență că masca începe din nou să joace un rol decisiv în viața publică. Apare în multe feluri diferite… fie ca mască de gaze, cu care încearcă să echipeze întreaga populație, fie ca măști de față pentru sport și viteze mari, care se pot observa la evenimente sportive, fie ca măști de protecție pentru locurile de muncă expuse la radiații, explozii sau substanțe narcotice. Putem presupune că masca va ajunge să ia noi funcții pe care abia dacă ni le putem imagina astăzi”, scria el cu un duh profetic.

Dată fiind prezența ubicuă a măștilor în 2020, peste tot în lume și într-un număr din ce în ce mai mare de situații sociale, este imposibil să nu tragi concluzia că exact acesta era genul de viitor pe care Jünger îl avea în minte. Graba noastră de a ne ascunde fețele reflectă tendințele dezumanizante care caracterizează perioada modernă. Este trecerea la un nou stadiu în procesul de degradare al individului care a devenit explicit în Primul Război Mondial. Fie că era o bucată de material pe câmpul de luptă, fie o rotiță în mașina de război economică, epoca modernă are tendința de a reduce ființa umană la un obiect funcțional. Tot ce este „non-esențial” – adică tot ce ne face oameni – este aruncat senin peste bord.

Problema noastră este ce semnificație are pentru noi asemănarea cu o astfel de viziune distopică. Suntem fericiți să raționalizăm transformările vieților noastre de zi cu zi, sau suntem preocupați de mersul lumii de astăzi spre unele dintre cele mai elementare situații distopice? Izolarea socială, „vigilența perpetuă”, măștile obligatorii, toate aceste măsuri din ultimele șase luni reprezintă mai mult decât un asalt asupra libertății. Ne cer implicit să ne sacrificăm umanitatea pentru a ne salva viața. Chiar dacă nu am trecut acest Rubicon, merită să ne gândim unde am ajuns. Pentru că s-ar putea să existe ceva mai important în viață decât simpla ei continuare. Poate „obiectivul”, după cum știa foarte bine Winston Smith, „nu este să rămâi în viață, ci să rămâi om”.