Patru feluri în care este distrusă literatura de profesori

„Citeam o groază de literatură în liceu și de asta nu-mi place”, mi-a explicat o studentă din anul întâi. Când am întrebatcrit-o ce citea și cum i s-a predat mi-a răspuns: „Huckleberry Finn. Romanul arată că sclavia este un lucru greșit.”
Dacă nu știai asta deja, m-am gândit eu, înseamnă că ai problema mai serioase decât lipsa de înțelegere a literaturii.
Timp de mulți ani am predat la Northwestern University, un curs în care analizam două romane rusești: „Frații Karamazov” de Dostoievski și Anna Karenina de Tolstoi. Precum studenta plictisită de Huckleberry Finn, majorității elevilor li se predă literatura în moduri care sunt făcute să descurajeze pe oricine de la a citi mai mult.
Sunt patru abordări care predomină și ucid sufletul literaturii.
Tehnicismul
Cea mai comună abordare este cea tehnică. Scopul lecturii este a aronda părți din text unor termeni tehnici. De pildă, de a găsi „protagonistul” și „antagonistul” cărții. Mai presus de toate, însă, este căutarea simbolurilor. A citi o capodoperă în felul acesta seamănă cu a rezolva un rebus, nici măcar unul dificil, din moment ce oricine poate descoperi un simbol.
De pildă, apare mereu apa – mai devreme sau mai târziu, cineva va bea un pahar cu apă, se va spăla pe mâini sau va trece un râu – ceea ce înseamnă puritate, botez sau renaștere, sau mai spuneți voi ce.
Este foarte ușor a preda astfel și există multe cărți – ca „Marele Gatsby” – în care fiecare pagină este încărcată de simboluri. Dar de ce să își bați capul?
Simplificarea mesajului
Uneori profesorii aleg o operă și o reduc la un mesaj simplu. Astfel de profesorii pot să facă din niște romane foarte complexe, cum este „Huckleberry Finn” niște creații teziste banale:
Primele impresii sunt înșelătoare (Mândrie și prejudecată)
Abuzul copiilor este greșit (Jane Eyre)
Nu mai sta pe gânduri și fă ceva (Hamlet)!
Nu există un nătâng mai mare ca unul bătrân (Regele Lear)
Însă dacă la asta se reduc toate aceste capodopere, de ce să nu citești niște notele sau, și mai bine, înveți pe de ros mesajul.
Critică
Apoi există abordarea critică, pe care o preferă din ce în ce mai mult profesorii din licee și facultăți. În urmă cu un deceniu ar fi putut să îți explice că, dacă legile divorțului ar fi fost la fel de înaintate cum sunt astăzi, Anna Karenina nu ar fi dus-o la fel de rău.
Astăzi cheamă scriitori în fața tribunalului lor nemilos și dau sentințe dacă Shakespeare, Dostoievski sau Dickens trec standardele de astăzi.
Dar dacă credințele cu care cineva se apropie de o carte sunt considerate infailibile, este imposibil să înveți ceva. E nevoie de timp ca să-l citești pe Tolstoi, iar Milton este dificil.
De ce să te mai chinui dacă au făcut greșeli pe care orice elev de gimnaziu le poate identifica?
Document al vremurilor
Unii profesori reduc marile opere la niște documente ale vremurilor lor. Dickens ne arată condițiile mizerabile ale muncitorilor din fabricile secolului al XIX-lea. Da, așa este, dar raportul unui inspector al muncii s-ar putea să facă asta mai bine.
Ceea ce face o mare operă demnă de a fi citită nu se rezumă la timpul și locul de origine. Caracterul ei literar începe acolo unde sfârșește cel documentar.

Toate aceste abordări pot susține afirmații adevărate, dar niciuna nu oferă motive serioase de a citi literatura. Încerc să arăt de ce intuițiile lui Dostoievski despre vină și responsabilitate pot schimba felul în care studenții de apropie de problemele morale.
Citești „Frații Karamazov” și vei învăța cum să te înșeli pe tine. Dacă vrei să înțelegi iubirea – și cine nu vrea?! – nu există un ghid mai bun ca Tolstoi.
Și în timp ce alte discipline ar putea recomanda compătimirea, marile romane oferă practica ei. Pe sute de pagini te identifici cu oameni asemenea ție în timp ce le împărtășești gândurile și sentimentele din interior. Te ridici deasupra perspectivei tale și îți imaginezi cum alții trăiesc lumea.
În timpul acestui proces, capeți abilități care te poartă de-a lungul întregii tale vieți.
Testul unui curs de literatură ar trebui să fie: își dau seama studenții că marile opere conțin o înțelepciune care nu poate fi dobândită din altă parte? Și, doresc ei să citească mai mult de unii singuri?