De la vegetarianism la fobia față de gluten

În Franța, o țară de carnivori, a exista recent un val de atacuri efectuate de către activiști vegani împotriva măcelăriilor. Au spart vitrinele sau le-au colorat cu vopsea. În acele locuri unde au avut loc atacuri, măcelarii trăiesc, ni se spune, într-o stare de teamă. A existat cel puțin un asasinat.

Într-un articol din „Le Figaro”, un cercetător al relației dintre om și animale, Jean-Pierre Digard, sugerează că există o relație comprehensibilă și plină de sens între veganism și violență. La prima vedere, ar putea părea mai degrabă surprinzător, chiar contradictoriu, din moment ce veganii sunt în mod evident împotriva uciderii creaturilor sensibile, cu excepția autoapărării, și din acest motiv se poate presupune că sunt firi mai blânde. Însă oamenii sunt rareori consistenți când vine vorba de emoțiile lor. Cei mai fanatici activiști anti-avort, de pildă, nu au ezitat să-i ucidă, uneori,  pe medicii care făceau avorturi.

În cartea sa „Animalismul este un antiumanism” (o trimitere la cartea lui Sartre „Existențialismul este un umanism”), Digard încearcă să explice ascensiunea, până acum inexorabilă, a mișcării pentru drepturile animalelor. Unul dintre motivele principale, susține el, îl reprezintă absența oricărui contact dintre marea majoritate a omenirii și animale, cu excepția acelora ținute în case și care sunt din ce în ce mai antropomorfizate de către stăpânii lor. Mișcarea pentru drepturile animalelor este un fenomen pur urban, compusă în principal de oameni care nu au niciun contact zilnic sau cunoaștere a vacilor, porcilor sau oilor, precum crescătorii de animale, și care probabil nu s-ar manifesta așa dacă ar avea o astfel de relație. Singurul model pe care majoritatea oamenilor îl au astăzi pentru relația cu animalele este acela al relației cu pisica sau câinele, și drept urmare îl folosesc pe acesta drept șablon pentru ceea ce ei cred că ar trebui să fie relația cu toate animalele.

O altă cauză este încercarea tot mai susținută din partea biologilor, etologiștilor și a altora de a reduce diferența dintre om și animale. Omul împărtășește 98% din ADN cu cimpanzeii, și din acest motiv el este 98% cimpanzeu (pe același criteriu el este 66% stridie). Autori respectați, chiar faimoști în toată lumea, susțin astfel de lucruri: „…organismul individual nu are aproape nicio importanță. Într-un sens evoluționist, organismul (și omul este un organism) nu trăiește pentru sine. Funcția sa primară nu este nici măcar aceea de a reproduce alte organisme. El reproduce gene și are rolul de a servi drept vehicul temporar al acestora.”

„Nimeni dintre cei care au vizitat o fermă cu găini închise în baterii nu poate rămâne complet neafectat și nu este niciun dubiu că încercăm să ne ascundem oroarea. Alegem să nu știm, dar astfel dovedim că știm.”

Săracul profesor Wilson, unul dintre cei mai mari observatori din istorie ai furnicilor! Nu-l putem blama și nici măcar critica. El este doar un plic pentru ADN-ul său.

Astfel, dacă nu există nicio diferență fundamentală între om și animale, a mânca pește sau iepuri reprezintă o formă de canibalism. Și cum canibalismul este greșit, a mânca pește sau iepuri este greșit.

Aici trebuie să mărturisesc că sunt unul dintre aceia pe care profesorul Digard îi privește cu un oarecare dispreț, și anume oamenii care își antropomorfizează cățeii. Mi-am iubit câinele aproape până la idolatrie. A fost companionul meu, nu am fost niciodată singur sau nefericit cu el, l-am iubit și cred că și el m-a iubit, avea toanele sale și le înțelegea pe ale mele, mergea la somn când mergeam și eu la somn, ura să-l părăsesc, avea gust până într-acolo încât prefera mâncarea oamenilor față de zeama lungă care se dă normal câinilor, era jucăuș dar știa când să fie serios. Nu mă deranjau deloc notele de plată de la veterinar, dimpotrivă, îmi făcea plăcere să-i plătesc, îmi făcea plăcere, mai degrabă, să văd că sunt înregistrat drept tatăl său în registrul veterinarului, și cu siguranță nu mă priveam drept stăpânul său – relația noastră era mult prea egală pentru așa ceva. În fapt, relația noastră era atât de perfectă încât nu m-am gândit niciodată ce fel de relație era.

Dar aceasta este o paranteză. Câinele meu era, desigur, excepțional, ca să nu spun unic: inteligent, expresiv, înzestrat. Nu am tras nicio concluzie general sau universal validă din existența sa, mai mult decât am tras din aceea a lui Leonardo da Vinci.

În articolul său din „Le Figaro” Digard a atras atenția asupra tendinței din lumea modernă ca mișcările să devină din ce în ce mai extremiste, să-și extindă cererile, și astfel să folosească mijloace din ce în ce mai drastice pentru a-și atinge scopurile. Credința că animalele ar trebui să fie tratate bine (și cine ar putea fi împotriva acestui lucru?) se transformă în vegetarianism, apoi veganism, care sfârșește în fobia față de gluten.

Am văzut această evoluție într-un număr de indivizi, de pildă o mamă tânără – de foarte puțin timp vegană și foarte inteligentă – care a fost îngrozită când propria ei mamă i-a dat copilului ei o bucată de pâine cu unt și cu gem. După reacția mamei ai fi putut crede că i-a dat arsenic sau cianură. În orice caz, era clar că ideea sa despre ce este bine sau rău pentru copilul său nu era în niciun fel constrânsă de nevoia de dovezi, ci mai degrabă era susținută de o convingere fanatică. A-i pune la îndoială credințele însemna a-i stimula mânia. Simțeai rapid că e mai bine să nu faci asta, căci altfel ar fi putut urma o explozie.

Dar de ce apare tendința spre extremism – care, desigur, că nu este prezentă la toți? În opinia mea, credințele fanatice care conduc la un comportament agresiv reprezintă un simptom al declinului credinței religioase, pentru care reprezintă un substitut. Fără convingeri puternice, nu poate exista niciun simț al scopului în viață, și din moment ce avem cu toții nevoie de un scop – cel puțin odată eliberați de orice nevoi de supraviețuire imediată – adoptăm convingeri tari pentru a ne umple golul și a obține acel scop mai cuprinzător decât cel pe care ni-l poate oferi fluxul cotidian.

Convingerile adoptate pentru a ne da un sens în viață trebuie, cel puțin la început, să aibă o urmă de plauzibilitate. Este complet plauzibil că animalele crescute pentru a hrăni omenirea sunt tratate, pe scară largă, oribil. Nimeni dintre cei care au vizitat o fermă cu găini în baterii, nu poate rămâne indiferent și desigur că preferăm să ne ascundem indignarea. Alegem să nu știm, dar printr-o astfel de alegere dovedim că știm. Dintr-o percepție parțial corectă, totuși, pot fi trase tot felul de concluzii greșite. Concluziile nu se trag singure.  Dorința unui scop în viață precede adesea alegerea scopului.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de aici.