Sclavii obedienți ai statului dadacă

De la Revoluția Franceză și până la începutul Primul Război Mondial în 1914 s-a presupus că progresul în afacerile omenești nu era doar posibil, ci inevitabil. După cele două războaie mondiale și descoperirea bombei cu hidrogen oamenii au început să pună la îndoială această presupoziție plină de încredere. Ziarul „The Observer” a invitat cinci binecunoscuți scriitori să răspundă la următoarele întrebări: „progresează omul în zilele noastre?”, „este progresul măcar posibil?”. Al doilea articol din această serie reprezintă o replică la articolul de deschidere scris de C.P. Snow, „Omul în societate”.

Progresul înseamnă o mișcare spre o direcție dorită, dar noi nu dorim cu toții același lucru pentru specia noastră. În „Lumi posibile”, profesorul Haldane și-a imaginat un viitor în care Omul, prevăzând că pământul va deveni în curând de nelocuit, s-a pregătit pentru migrația pe Venus prin alterarea radicală a fiziologiei sale și renunțarea la dreptate, milă și fericire. Dorința este, în cazul acesta, pentru simpla supraviețuire. În ceea ce mă privește, îmi pasă mai mult de felul în care trăiește lumea, și nu de cât trăiește. Pentru mine, progresul înseamnă o bunătate sporită și fericirea vieților individuale. Pentru specie, simpla longevitate mi se pare un ideal demn de dispreț, ca și în cazul fiecărui om.

Voi merge chiar mai departe decât C.P. Snow și voi îndepărta din peisaj bomba cu hidrogen. La fel ca și el, nu sunt sigur că dacă ar ucide o treime dintre noi (printre care mă număr și eu), acesta ar fi un lucru rău pentru cei rămași în viață. Ca și el, nu cred că ne va ucide pe toți. Dar să presupunem că s-ar întâmpla asta. Creștin fiind, iau de bună ideea că într-o zi istoria lumii va lua sfârșit. Și nu am niciun fel de cunoaștere cu privire la care este cea mai bună dată pentru acest final. Mă îngrijorează deja mai tare ce face bomba.

Te întâlnești cu tineri care fac din această amenințare un argument pentru a strica fiecare plăcere și a fugi de orice responsabilitate din prezent. Nu știau ei că, fie cu bombă, fie fără bombă, toți oamenii mor (mulți în chinuri)? Nu are niciun rost să te bosumfli și să fi nefericit din cauza asta.

Eliminând ceea ce este cred o pistă falsă, mă întorc la problema reală. Devin oamenii mai buni și mai fericiți? sau este doar probabil ca ei să devină astfel?
Bineînțeles că această întrebare permite doar răspunsuri conjecturale. Majoritatea experiențelor individuale (și nu există altele) nu ajung să fie nici măcar știri, ca să nu mai vorbim de cărțile de istorie. Avem o cunoaștere imperfectă chiar și a experiențelor noastre. Ne limităm doar la generalități. Chiar și între acestea este greu de găsit un echilibru. Sir Charles (Snow) enumeră multe îmbunătățiri reale. Acestora le opunem Hiroshima, Gestapo, OGPU, spălarea pe creier, Gulagul. Poate că am devenit mai blânzi cu copii, dar am devenit mai puțin blânzi cu bătrânii. Orice doctor îți va spune că până și oamenii bogați refuză să aibă grijă de părinții lor. „Nu poate fi lăsat într-un soi de casă?”, spune Goneril în Regele Lear.

Mai util, cred, decât o încercare de echilibru este o aducere aminte a faptului că majoritatea acestor fenomene, bune și rele, sunt făcute posibile de două lucruri. Acestea două vor determina probabil majoritatea lucrurilor care se vor întâmpla cu noi pentru o bucată de vreme de acum încolo.

Primul este avansul și aplicațiile tot mai practice ale științei. Ca mijloc pentru un scop de care îmi pasă, știința este neutră. Vom fi capabili să vindecăm, dar și să producem mai multe boli – războiul biologic, nu bombele, s-ar putea să fie viitorul – să alinăm dar și să pricinuim mai multe dureri, să agonisim sau să risipim mai abitir resursele planetei. Vom deveni fie mai generoși, fie mai răi. Intuiția mea este că vom fi și una și alta. Îndreptând unele lucruri și stricându-le pe alte, eliminând unele probleme vechi și producând altele noi, protejându-ne pe noi aici și punându-ne în pericol dincolo.

A doua este schimbarea relației dintre stat și subiecții săi. Sir Charles vorbește despre noua noastră atitudine față de infracțiuni. Voi menționa trenurile cu evrei care se îndreptau spre camerele de gazare. Pare șocant să sugerezi un element comun, dar eu cred că el există. Din punct de vedere umanitarist, toate crimele sunt patologice. Necesită vindecare, nu pedeapsă retributivă. Prin aceasta tratamentul criminalului este separat de conceptul de dreptate. O „terapie dreaptă” nu are niciun sens.

În vechea perspectivă, opinia publica ar fi putut protesta împotriva unei pedepse (a protestat împotriva vechiului nostru cod penal) ca fiind excesivă, ca fiind mai mult decât „merita” cineva; era o problemă etică în privința căreia oricine putea avea o opinie. Dar un tratament de îndreptare poate fi judecat doar după sorții săi de succes, o problemă tehnică asupra căreia se pot pronunța doar experții.

În felul acesta, criminalul încetează a mai fi o persoană, un subiect cu drepturi și obligații, și devine doar un obiect asupra căreia societatea poate lucra. În principiu, acesta este felul în care Hitler i-a tratat pe evrei. Erau obiecte, uciși nu pentru vreo scădere, ci din cauza faptului că, potrivit teoriilor naziste, erau o boală pentru societate. Dacă societatea poate întrema, reface și desface oameni după propria sa plăcere, atunci plăcerea sa poate fi desigur umană sau ucigașă. Diferența este importantă. Dar oricum ar sta lucrurile, conducătorii au devenit proprietari.

Priviți cum perspectiva „umană” asupra crimei poate opera. Dacă crimele sunt boli, de ce ar trebui să fie tratate bolile altfel decât crimele? Și cine, dacă nu experții, pot defini boala? O școală de psihologie îmi privește religia ca pe o nevroză. Dacă această nevroză devine vreodată neplăcută guvernului, ce i-ar putea împiedica să nu mă supună unui „tratament” obligatoriu? S-ar putea să fie dureros. Uneori așa sunt tratamentele. Dar nu are niciun rost să te întrebi „ce am făcut să merit asta?” Cel care te îndreaptă îți va spune: „Dar, dragul meu, nimeni nu te învinovățește. Noi nu mai credem în dreptatea retributivă. Noi te vindecăm.”

Aceasta nu ar fi decât o aplicație extremă a filosofiei politice implicite din majoritatea comunităților moderne. Ne-a acaparat pe nesimțite. Două războaie au presupus îngrădiri importate ale libertății și ne-am obișnuit, deși mai bombănim, cu lanțurile noastre. Complexitatea tot mai crescândă și nesiguranța vieții economice au forțat statul să preia multe domenii ale activității care înainte țineau de șansă sau alegere. Intelectualii noștri s-au predat mai întâi filosofiei de sclavi a lui Hegel, apoi lui Marx și în cele din urmă analiștilor lingvistici.

Drept consecință, teoria politică clasică, cu ideile sale juridice stoice și creștine (legea naturală, valoarea individului, drepturile omului) a murit. Statul modern nu există pentru a ne proteja drepturile noastre, ci să ne facă bine sau să ne facă buni – în orice caz să ne facă ceva sau să ne facă cineva. De unde și noul termen de „lideri” pentru cei care cândva erau numiți „conducători”. Suntem mai puțin subiecții lor și mai mult pupili, copiii sau animalele lor domestice. Nu mai există nimic pe care să ne bazăm când spunem autorităților „vedeți-vă de treaba voastră”. Viețile noastre de la un capăt la altul sunt treaba lor.

Scriu „lor” deoarece este naiv să nu-ți dai seama că guvernele actuale sunt – și e musai să fie – oligarhice. Stăpânii noștri reali sunt mai mulți de unul și mai puțin decât toți. Dar oligarhii încep să ne privească într-un fel nou.

Aici se găsește, cred, noua noastră dilemă. Probabil că nu putem, cu siguranță nu vom face drumul înapoi. Suntem animale domesticite (unii cu stăpâni blânzi, alții cu stăpâni cruzi) și probabil că vom flămânzi dacă ieșim din cușcă. Acesta este un capăt al dilemei. Dar într-o societate din ce în mai controlată, cât din ceea ce eu valorez poate supraviețui? Acesta este celălalt capăt.

Cred că un om este mai fericit și fericit într-un fel mai bogat dacă posedă „mintea născută liber”. Dar mă îndoiesc dacă el poate poseda acest lucru fără independență economică, pe care noua societate o abolește. Independența economică permite o educație care nu e controlată de stat. Iar la maturitate acesta este omul care nu cere și nu are nevoie de nimic de la stat, care poate critica acțiunile statului și care nu dă o ceapă degerată pe ideologia guvernului. Citiți-l pe Montaigne. Este un om care stă la masa lui, mănâncă oaie și napi crescuți în grădina sa. Cine va mai cuteza a vorbi astfel când statul este angajatorul și învățătorul tuturor? Ce-i drept, când omul era liber, o astfel de libertate aparținea doar câtorva. Știu. De unde și suspiciunea groaznică că singura noastră alegere este între societăți în care doar câțiva oameni sunt liberi și societăți în care nimeni nu este liber.

Dar noua oligarhie trebuie din ce în ce mai mult să se bazeze, în dorința de a ne controla, pe pretenția de cunoaștere. Dacă vom fi cocoloșiți, atunci cel care ne cocoloșește trebuie că știe cel mai bine. Aceasta înseamnă că statele trebuie să se bazeze din ce în ce mai mult pe sfaturile oamenilor de știință, până când în cele din urmă, politicienii nu devin altceva decât marionetele oamenilor de știință. Tehnocrația este idealul spre care o societate planificată trebuie să tindă.

Mi-e frică de experții ajunși la putere, deoarece sunt experți care se află în afara ariei lor de expertiză. Să-i lăsăm pe oamenii de știință să vorbească despre știință. Dar guvernarea presupune întrebări despre binele omului, despre dreptate, și ce lucruri merită avute și la ce preț. În toate aceste probleme, o educație științifică nu conferă nicio valoare adăugată unei opinii. Să-l lăsăm pe doctor să-mi spună că voi muri dacă nu voi face asta și asta; dar în privința întrebării dacă viața mai merită trăită în aceste condiții el nu are o competență mai mare decât oricare alt om.

În al treilea rând, nu îmi place ca pretențiile guvernului – fundația pe care se sprijină când îmi pretinde ascultarea – să fie ridicată prea sus. Nu îmi plac pretențiile magice ale medicului și nici dreptul divin al regilor. Iar asta nu doar pentru că nu cred în magie sau în Politica lui Bossuet. Cred în Dumnezeu, dar detest teocrația. Fiecare stat constă în oameni și este, văzut strict, un paliativ. Dacă la lista de porunci adaugă „așa a spus Domnul”, minte și minte periculos.

Pe aceleași considerent, detest o guvernare în numele științei. Așa se instaurează tiraniile. În fiecare epocă, cei care doresc să ne subjuge, dacă au cât de cât minte, vor înainta pretențiile lor astfel încât speranțele și fricile acelei epoci să devină cât mai puternice. Pe asta merg. A fost magia, a fost creștinismul, iar acum cu siguranță va fi știința. Probabil că adevărații oameni de știință nu pun mare preț pe „știința” tiranilor. Nu au pus mare preț nici pe teoriile rasiste ale lui Hitler sau pe biologia lui Stalin. Dar pot fi reduși la tăcere.

Trebuie să luăm aminte la ceea ce ne reamintește Sir Charles, și anume că milioane de oameni în Răsărit sunt pe jumătate înfometați. Pentru aceștia temerile mele ar părea foarte neimportante. Un om flămând se gândește la mâncare, nu la libertate. Trebuie să luăm aminte la ideea că doar știința – și știința aplicată global – și, din acest motiv, controale statale fără precedent, pot duce la burți pline și îngrijire medicală pentru toată lumea: cu alte cuvinte, nimic altceva decât Un Stat Asistențial mondial.

Pe de o parte, avem o nevoie disperată. Foamete, boală și teama de război. Pe de altă parte, avem ideea a ceva care s-ar putea opune: tehnocrația globală atoatecompetentă. Nu sunt toate acestea o șansă ideală pentru înrobire? Așa au stat lucrurile înainte. O nevoie disperată (reală sau aparentă) într-o parte, o putere (reală sau aparentă) de a te scăpa de ea, în cealaltă parte. În lumea antică, oamenii se vindeau pe ei ca sclavi, pentru a mânca. Așa fac și societățile. Avem un vraci care ne poate salva de vrăjitori – un despot care ne poate salva de barbari. Dați-le ce doresc, dați-vă lor legați la ochi și total, numai să vă salveze! Probabil că acest târg înfiorător va fi făcut din nou. Nu-i putem învinui pe oameni. Cu greu ne putem dori să nu o facă. Dar, cu toate acestea, cu greu suportăm că ei trebuie să o facă.

Problema progresului a devenit problema dacă putem descoperi vreo cale de a ne preda unui paternalism global, unei tehnocrații, fără să ne pierdem tot spațiul privat și independența. Există vreo posibilitate prin care putem gusta din mierea Super-Statului Asistențial fără să fim înțepați?

Să nu ne facem iluzii cu privire la înțepături. Tristețea suedeză nu este decât o pregustare. A trăi așa cum crezi de cuviință, a numi casa ta castelul tău, a te bucura de roadele muncii tale, a-ți educa copiii așa cum îți dictează conștiința, a agonisi pentru ei după moartea ta – toate acestea sunt dorințe adânc înrădăcinate în omul civilizat. Împlinirea lor este aproape la fel de necesară pentru virtuțile noastre ca și pentru fericirea noastră. Din negarea lor totală ar putea rezulta consecințe morale și psihologice dezastruoase.

Toate acestea ne amenință chiar dacă societatea spre care nevoile noastre se îndreaptă se dovedește un succes nemaiîntâlnit. Dar este acest lucru sigur? Ce asigurări avem că stăpânii noștri își pot ține sau își vor ține promisiunea pentru care noi ne-am vândut pe noi înșine? Să nu ne lăsăm înșelați de fraze precum „omul își ia în mâini destinul propriu”. Tot ceea ce înseamnă este că unii oameni se vor ocupa de destinul altor oameni. Vor fi oameni simpli. Niciunul perfect. Unii lacomi, cruzi și vicleni. Cu cât vom fi mai puternic controlați cu atât mai puternici vor deveni. Am descoperit între timp vreun motiv nou pentru care puterea nu ar trebui să corupă la fel cum a făcut-o până acum?

Text apărut la 20 iulie 1958.