Slujbe ciudate

18/11/2020    |   de Theodore Dalrymple

Când am citit că ministrul Toleranței din Emiratele Arabe Unite a fost acuzat de abuz sexual, nu m-am putut abține să nu râd. Descrierea abuzului, dacă este adevărată, nu era deloc amuzantă, ba chiar dimpotrivă, însă ceea ce m-a făcut să râd era însăși ideea unui ministru al toleranței, care se presupune conduce el însuși un minister, cu miniștrii adjuncți, birocrați seniori și juniori, secretare, oameni care fac curățenie pe acolo, etc. Niciun satirist nu ar fi putut inventa ceva mai ridicol.


Fără îndoială că birocrații din minister aveau, în cuvintele anunțurilor de recrutare, „o experiență demonstrabilă” în promovarea toleranței, cum ar fi de pildă prin decapitarea sau biciuirea celor condamnați sau doar acuzați de intoleranță. Logoul ministerului era, probabil, Fii Tolerant sau Altfel, blazonul includea un înger care stătea în patru labe și un călău violent pe fiecare parte a unui scut împărțit în patru înfățișând un halou care alterna cu un cap tăiat.

Toleranța este una dintre acele multe calități, precum curajul sau originalitatea, care în sine nu este nici bună nici rea, dar care depinde de multe alte considerații. O precondiție a toleranței este, desigur, dezaprobarea deoarece nu este nevoie să ne exercităm toleranța pentru ceea ce aprobăm deja sau față de ce suntem indiferenți. Putem tolera foarte bine ceea ce aprobăm. În exercițiul controlului asupra a ceea ce dezaprobăm, fie ele exprimări verbale sau acțiuni, rezidă toleranța noastră. Un astfel de control poate deveni stupiditate sau teapă dacă merge până într-acolo încât tolerează ceea ce nu trebuie să fie tolerat. Îi numim intoleranți pe acei oameni care nu acceptă ceea ce ar trebui să accepte. Adesea, eticheta noastră reflectă la fel de multe despre noi ca și despre ei.

Limitele precise sau vrednice de laudă ale toleranței sunt greu de demarcat apriori și reprezintă o problemă veșnică pentru democrațiile liberale. Ceea ce este de nepermis într-o biserică nu este de nepermis pe stadion. Chiar și comportamentul în biserică poate varia destul de mult, de la confesiune la confesiune. Majoritatea oamenilor acceptă că legea nu ar trebui să fie singurul ghid pentru ceea ce este permisibil. De pildă, legea îmi permite să te jignesc gratuit, dar asta nu înseamnă ca ar fi drept să fac asta. Pe de altă parte, dacă am ceva demn de spus, simplu fapt că te-ar putea atinge nu ar trebui să mă oprească de la a o face. Unii oameni sunt atât de sensibili sau pretind că sunt atât de sensibili încât ar găsi simpla trecere a timpului jignitoare. Cu atât mai rău pentru ei. Pretențiile lor de sensibilitate nu ar trebui să reprezintă un motiv de cenzură.

Râdem (pe bună dreptate) de ideea unui minister al toleranței, la fel cum am râde de ideea unui minister al politeței sau de aceea a unui minister al bunăvoinței. Dar este mai bine când râzi de absurditatea altora să te uiți și înspre tine, sau în cazul de față la țara ta. Nicio persoană întreagă nu ar privi la Emirate ca la un model politic, dar același lucru este din ce în ce mai valabil pentru multe țări apusene.

Să luăm ca exemplu Marea Britanie care are o ministră a Femeilor și Egalităților, cu salarii și asigurări sociale. Funcția ei este:

Să dezvolte o politică de egalități bazată pe autonomia și demnitatea individuală (și)
Să promoveze egalitatea de șanse pentru toată lumea

Acum, lăsându-i deoparte pe cei aflați în moarte cerebrală (principala caracteristică, se pare, care te califică pentru a fi ministru în Marea Britanie), ar trebui să fie foarte evident pentru oricine, că autonomia personală și egalitatea sunt reciproc incompatibile, dacă prin egalitate se înțelege altceva decât egalitatea în fața legii. Oamenii aleg drumuri diferite în viață, unii știind foarte bine că drumul ales nu-i va conduce vreodată la avere sau putere, în timp ce alții fac din avere și putere principalul lor țel. Cât privește egalitatea de șanse, nici că se poate imagina un concept mai îngrozitor, nu doar pentru că o absență totală a a oportunității ar fi compatibilă cu ea, dar și pentru că, chiar în încercarea serioasă de a o atinge, intervenția guvernamentală ar fi atât de mare încât ar face ca o țară precum Coreea de Nord să pară un paradis libertarian. O societate poate oferi șanse aproape tuturor, dar nu egalitate de șanse, iar a ținti la imposibil înseamnă adesea a rata posibilul.

Găunoșenia miniștrilor britanici mi s-a revelat prima dată la Peking în 1995, unde am fost trimis de un ziar pentru a relata despre o sindrofie uriașă intitulată Conferința ONU a femeilor.

O ministră britanică (nu voi da nume) a ținut o conferință de presă în care a susținut că sănătatea femeilor ar trebui să fie, peste un anumit interval de timp, la fel cu a bărbaților în toate privințele. Am întrebat dacă asta înseamnă că s-a gândit că bărbații ar trebui să trăiască mai mult sau că femeile ar trebui să trăiască mai puțin, dar deși era o întrebare logică dată fiind afirmația ministrei, un lucrător ministerial a luat poziție și mi-a spus că întrebarea nu este serioasă. Însă întrebarea nu era serioasă doar dacă ceea ce spusese ministra nu era serios, ceea ce desigur că ea nu putea susține în public. Nu avea capacitatea de a răspunde ea însăși, așa că era treaba lucrătorului să o protejeze de consecințele găunoșeniei sale.

Cu cât analizezi mai atent administrația publică din țările apusene, cu atât mai mult descoperi idei care se aseamănă cu cele ale Ministerului Toleranței din EAU. Nu este greu să găsești anunțuri de slujbe cum este acela de Manager pentru Egalități:
„Vei conduce abordarea consiliului, sprijinit de o echipă de ofițeri de egalitate și vei lucra îndeaproape cu funcții critice precum comunicarea și resursele umane pentru a furniza leadership creativ și inspirațional în ceea ce privește egalitățile, și pentru a a ne asigura că avem pusă în funcțiune abordarea potrivită pentru a face o diferență reală.”
Ofițeri de egalitate, într-adevăr! Din punct de vedere al absurdității este egalul ministerului Toleranței și probabil mult mai distructiv din punct de vedere economic.

 

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a  mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?