Aduceți înapoi sonetul!

Stanley Kunitz, unul dintre cei mai apreciați poeți americani ai epocii noastre, a murit la vârsta de 100 e ani. Până să-i citesc necrologul nu am știut că tatăl său se sinucisese cu șase săptămâni înainte de nașterea sa. Un detaliu cutremurător.

Sărmanul om! Sărmanul băiat! Ce povară a trebuit să ducă! Sunt sigur că a jucat un rol în devenirea sa poetică, deși ar fi greu de explicat de ce.

Sunt de acord cu consensul iubitorilor de poezie care afirmă că Kunitz a fost un poet excelent. Dar nu este totuși o caracterizare cam banală? Ca și cum iubitorii de poezie ar fi o mică gașcă de specialiști care împărtășesc un gust excentric. Astăzi poezia este – fapt de acum celebru – cea mai puțin populară și cea mai puțin bănoasă formă de literatură. Mai poți câștiga un bănuț cât să trăiești dacă scrii proză. Însă în ceea ce privește poezia… mai bine te lași păgubaș.

Am încercat să-l citesc pe Kunitz și alți poeți recenți faimoși – Seamus Heaney, Elizabeth Bishop, Louis Zukofsky și mulți alții — dar trebuie să recunosc că nu reușesc să-i înțeleg. E clar că nu sunt singurul în situația asta. Nu vreau ca acest articol să fie văzut ca o diatribă împotriva lor. Dar să o pun altfel: de ce nu se prinde opera lor de mine?

De la moartea lui Robert Frost și T.S. Eliot, ambii murind acum vreo 40 de ani, nu a mai existat niciun poet care să se bucure atât de prestigiu literar și recunoaștere populară, ale cărui versuri și fraze să fie recunoscute de cititorii obișnuiți – după cum în secolele trecute părea că Pope, Wordsworth, Byron, Longfellow și Tennyson reprezentau o moștenire comună. Toată lumea îi cita. Dar câți dintre oamenii de astăzi pot cita un singur poet în viață?

Și cu toate acestea, noi, în mod natural, iubim poezia, nu-i așa? Cel mai puternic argument este acela că poezia populară supraviețuiește în cântecele populare. Putem cita cu toții versuri de Bob Dylan și Paul McCartney. Dacă am fi mai bătrâni de epoca rock, am putea cita din Cole Porter și Lorenz Hart. Nu trebuie să facem eforturi de memorie; dimpotrivă, când poezia își menține rădăcinile în muzică, instrumente precum ritmul, metrul și melodia fac imposibilă uitarea versurilor.

Eu pot să recit ore întregi din Shakespeare, și asta nu pentru că aș fi neapărat silitor, ci pentru că în tinerețea mea, am ascultat înregistrările pieselor sale până când am ajuns să le știu pe de rost. Cineva s-ar fi putut gândi că am o mare capacitate de a memora, dar în fapt adevăratul protagonist era scriitorul: scria cuvinte care ascultate de câteva ori se întipăreau pentru eternitate în mintea ascultătorului.

Pare că mai multe arte moderne au respins ca „vulgare” și „burgheze” tocmai convențiile care făceau cândva aceste arte să fie coerente și ușor inteligibile. Așa că acum avem romane fără poveste, muzică fără melodie sau armonie, pictură fără reprezentare, ca și versuri impenetrabile.

În unele cazuri, aceste experimente au fost un succes strălucitor, după propriile criterii, cum este cazul lui Joyce și Ulise; nu trebuie să le privim de sus. Dar apoi Joyce a mers și mai departe cu proza sa experimentală în Veghea lui Finnegan, și a creat un precedent care în mod necesar putea găsi foarte puțini imitatori.

În fapt, progresul de acest fel în arte implică atât pierderi cât și câștiguri, dar cultul modernismului a refuzat uneori să admită acest fapt evident. După cum a observat C.S. Lewis, astăzi când artă eșuează să comunice se presupune în mod general că vina aparține auditoriului: „În acest magazin cumpărătorul nu are niciodată dreptate.”

Apogeul modernismului care sfidează audiența a trecut. Mai supraviețuiește agasant în încercări provocatoare: sculpturi și picturi obscene sau blasfemiatoare, majoritatea finanțate public, care provoacă dezbateri penibile în editoriale. Aceste certuri prostești nu au nimic de-a face nici cu libertatea de exprimare nici cu meritul artistic. Simbolizează doar epuizarea și lăcomia a ceea ce trece astăzi drept avangardă.

Unii artiști, însă, vor experimenta întotdeauna, așa cum și trebuie. Voi spune doar că arta bună poate fi și de regulă a fost convențională și populară. Nu ar mai trebui să fie nevoie să spun asta. Tom Wolfe a argumentat că roman își are rădăcinile în meșteșugul umil al jurnalismului, și și-a dovedit afirmația scriind o serie de romane minunate și în esență de modă veche, pline de personaje vii, subiecte dramatice și observații sociale – romane de secol XIX pentru secolul XXI. Și se vând ca pâinea caldă.

Dacă în roman se poate face asta, de ce nu se poate și cum simfonia? Sau chiar cu sonetul?

Volumul de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” de Joseph Sobran a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de pe siteul editurii.