Povestea modernității începe să se destrame

Unul dintre cele mai utile concepte pe care le-am deprins în facultate a fost acela de teologie narativă. Premisa de bază este că teologiile sunt înrădăcinate într-o narațiune sau o poveste, care furnizează lentilele prin care credincioșii interpretează lumea.

Însuși creștinismul este o poveste, una care a ținut aprinsă atenția Apusului pentru aproape două milenii. Potrivit acestui narativ –așa cum este el conținut în Scriptură și în scrierile Părinților Bisericii, ca Sf. Irineu de Lyon, Capadocienii (Sf. Vasile, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Grigorie de Nyssa), Sf. Maxim Mărturisitorul – Dumnezeu i-a creat pe toți oamenii pentru a se împărtăși din viața Sa divină, i.e., pentru îndumnezeire.  I-a creat după „chipul” Său și ei trebuie să aleagă liber să se desăvârșească în „asemănarea” Sa. „Căderea” a fost o încercare de a obține îndumnezeirea fără Dumnezeu. După cădere, omul a păstrat chipul lui Dumnezeu (deși maculat de păcat), fără să mai aibă însă în el participarea la viața divină. Restaurarea omului de către Dumnezeu, în decursul multor ani, a culminat cu moartea și Învierea lui Hristos, „cu moartea pe moarte călcând”, a izbăvit omul și i-a permis din nou să își îndeplinească scopul său originar de a participa la viața divină.

Spunând „creștinismul este o poveste”, vor fi mulți care vor strâmba din nas și vor spune „bineînțeles că este”. Ceea  ce relevă strâmbatul din nas, totuși, este o lipsă totală de cunoaștere a dimensiunii narative a propriei vieți. Au respins povestea creștină – cel puțin, părțile asupra cărora ei sunt conștienți – dar au înlocuit-o cu o altă poveste.

După cum nota teologul Robert Jenson în titlul eseului său din anul 1993, lumea occidentală „și-a uitat povestea”, povestea creștină. În ultimii două sute de ani și mai bine, înlocuitorul său în Apus a fost „modernitatea”.

Bloggerul monah Stephen Freeman, într-un remarcabil și pătrunzător articol publicat recent, ne reamintește asupra formei narative pe care o îmbracă modernitatea:

„Trăim într-o poveste care se intitulează pe sine „lumea modernă”. A inventat termeni ca „lumea clasică”, „evul întunecat”, „evul mediu”, denumind istoria în așa fel încât ea să conducă inevitabil la modernitate. Este istoria progresului și a evoluției, nu a revelării planului divin, ci a unei înțelegeri, a unei științe și a unei compasiuni sporite.”

Dar poveștile sunt testate prin roadele lor, și după cum au argumentat Freeman și alții, modernitatea nu și-a ținut promisiunea de a face lumea mai bună, iar oamenii mai fericiți. Cu alte cuvinte, nu este o poveste bună.

Tocmai aceste este motivul pentru care are nevoie să fie susținută de diferite forme de distracție și amuzament pentru oameni. Tocmai acesta este motivul pentru care oamenii au înclinat spre genul fantasy (reprezentat de Tolkien în citatul de mai jos) care trimite înapoi la un mod de viață și de a fi în lume:

„Bineînțeles, narativul modernității este fictiv. Puterea și tăria sa vin din repetiție. Modernitatea nu a terminat cu războaiele. Suferința umană a luat noi forme, dar nu a dispărut. Prosperitatea i-a atins pe unii oameni, dar foarte inegal. Democrația a adus sufragiul universal, dar fără prea mari consecințe pozitive, dacă a fost vreuna. Demnitatea umană este un slogan popular, dar în mare măsură fără conținut. Au lăsat oamenii cu adevărat în spate superstiția și ignoranța într-un marș etern spre un rai consumerist?”
Modernitatea este doar o poveste: este o narațiune deghizată ca istorie. Găunoșenia și lipsa de scop a narațiunii moderne invită la dubii. Bănuiesc că acesta este motivul pentru care ne doare sufletul din când în când și visăm la hobbiți. Povestea Pământului de Mijloc, deși fictivă, are un înțeles și un scop transcendent, care cere un curaj profund și face ca fiecare sacrificiu să fie relevant. Faptul că atât Mordor și Isengard întruchipează elemente ale revoluției industriale, punând în pericol chiar și Comitatul, nu este un accident. Reprezintă în mod intenționat scăderile modernității. Mitologia lui Tolkien arată că astfel de forțe pot fi înfrânte.”

În urmă cu 25 de ani, Jenson a observat că „lumea modernă, lumea construită de rațiunea critică și instrumentală, se prăbușește peste noi”. Succesoarea sa, postmodernismul, nu doar că pus în evidență fundațiile intelectuale șubrede ale poveștii modernității, dar a căutat să elimine orice narațiune universală care încearcă să dea un sens realității. Lumea postmodernă este una în care fiecare dintre noi este liber să-și inventeze propria poveste, folosindu-se de orice narațiune îl ajută să meargă mai departe.

Pentru a relua ceea ce am spus deja, povestea modernității a ajuns dominantă în primul rând pentru că povestea creștină în Apus s-a pierdut. Creștinismul însuși a început să spună o poveste nereușită, în care nu se mai regăsea slava revelației originare.

Susțin că astăzi majoritatea bisericilor creștine continuă să perpetueze o poveste nereușită, care nu reprezintă de fapt creștinismul, ci povestea modernității garnisită cu un creștinism superficial. În cuvintele lui Rod Dreher, o persoană obișnuită care merge duminica la Liturghie în zilele noastre „este hrănită cu nimic altceva decât cu strat subțire de creștinism contemporan, cu teologia sa superficială și sloganele neîntrerupte. Bisericile de azi și-au vândut moștenirea narativă pentru un „blid cu mesaje”.

În acord cu articolul lui Freeman, filosoful John Milbank argumentează că modernitatea nu este în fapt „rațiune seculară” (el nu crede că există așa ceva), ci o poveste, un mythos, „și ca urmare nu poate fi respinsă, ci doar înlocuită de o altă poveste.” Dacă creștinismul speră să depășească atât modernismul cât și postmodernismul, va trebui să își spună din nou mai bine povestea.

Traducere din engleză de la http://www.intellectualtakeout.org/article/story-replaced-christianity-collapsing