History Channel transmite, in aceste zile, un documentar despre nașterea capitalismului american, intitulat „Oamenii care au construit America”. Filmul vine ca o confirmare a prejudecăților simpliste, atat ale celor de dreapta, cât si ale opozanților.
Pentru primii, coteria John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt, Andrew Carnegie, Henry Ford și J.P. Morgan reprezintă titani ai libertății economice, un fel de eroi randieni, in timp ce, pentru ceilalți, coteria mai sus amintită este simbolul opresiunii capitaliste, fața invizibilă a exploatării cotidiene, manipularea continuă a patimilor noastre. De asemenea, pentru a nu lăsa niciun clișeu neatins, avem in film si o punere în scena hiperbolizată a conflictului dintre autorități (trăiască Teddy Roosevelt!) si baronii financiari, ceea ce l-a făcut pe un comentator american sa declare că producția ar trebui sa ruleze mai degrabă pe un canal de desene animate.
Există doua perspective prin care putem interpreta aceasta istorie, astfel încât să lăsăm în urma categoriile politice false.
Prima dintre ele privește rolul capitalistului, plecând de la considerații antropologico-economice minimale. Astfel, cred că putem defini minimal scopul principal al antreprenorului ca fiind obținerea profitului. În vederea satisfacerii acestui deziderat, capitalistul întreprinde o serie de acțiuni specifice, în acord cu principiile pieței libere. Acolo unde ea există. Dar nu neapărat. Pentru că, dacă motivația principală o reprezintă profitul, mai devreme sau mai tarziu capitalistul își va da seama ca este obligat de logica economică să treacă de la antreprenoriat economic la antreprenoriat politic, indiferent de contextul legislativ și social.
Dacă nu o va face el, foarte probabil competiția i-o va lua înainte. Iar pentru a sta deoparte de politică și a merge solitar în contra curentului, pe lângă riscul implicit de a pierde din profit, e nevoie și de considerații morale mai adânci, un atașament pentru virtuți si valori intraductibil în termeni financiari.
Însă, dacă omul de afaceri trece la nivelul etatist, posibilitățile se multiplică, mergând de la tarife economice, reglementări, subvenții, până la crearea unei bănci centrale. Un fapt demn de luat în cacul este că mijloacele politice sunt cel puțin la fel de generoase. Mai mult, dacă ne uităm figurile tipice din documentar și la situația lor istorică dată, observam ca mijloacele de antreprenoriat politic erau încă subdezvoltate în epocă, când singura legatură a omului obișnuit cu guvernul federal o reprezenta poștașul, ceea ce nu i-a împiedicat peste puțin timp sa creeze deliberat toate condițiile necesare, in special celebra Rezervă Federală.
George Santayana povestea, undeva, despre întalnirea avută cu John D. Rockefeller, în cursul căreia i-a menționat populația Spaniei, moment în care milionarul, uimit, i-a spus că trebuie să sune la firmă pentru a le spune că nu vând suficient petrol acolo. Pentru Santayana, aceasta replica a constituit o revelatie: „Am văzut cu ochii minții idealul monopolistului. Toate țările trebuie să consume aceleași lucruri, raportat la populația lor. Toată omenirea va forma atunci o democrație perfecă, alimentată cu porții dintr-un singur centru administrativ, ca și cum ar fi spre binele lor.”
Având in vedere aceste premise teoretice, ne putem uita mai atent, din punct de vedere istoric, la personajele „care au construit America”. Iar ceea ce observăm sunt figuri care corespund perfect profilului capitalist conturat mai sus.
În pofida unui început antreprenorial glorios, pe o piata încă foarte liberă conform standardelor actuale, toți au realizat ca se pot obține profituri mult mai consistente din intervenționism și din restrangerea competiției pe care John D. Rockefeller o considera a fi „un pacat”. Ceea ce socheaza în cazurile de față, mai ales în privința triadei Rockefeller, Carnegie, Ford, nu sunt neapărat imixtiunile lor în politica externă a SUA și în multe alte domenii, ci dezvoltarea unui aparat de propagandă pe măsură, care să influențeze deciziile nu doar peste ocean, ci în întreaga lume, și nu neapărat pentru un scop economic imediat. De pildă, John D. donase, până în anul 1920, aproximativ 100 de milioane de dolari mișcării ecumeniste, cu un interes similar acordat eugeniei. De asemenea, cei trei magnati au cheltuit prin fundațiile lor mai mulți bani decat guvernul federal pentru introducerea educației publice obligatorii în SUA, explicația candidă a acestei investiții fiind oferită de același Rockefeller: „Nu imi doresc o națiune de gânditori, ci una de muncitori”.
E un efort care necesită mult spațiu pentru a detalia toate grozăviile desfășurate de acești prometei economici (o introducere valabilă și utilă în subiect este “Wall Street, Banks, and American Foreign Policy” – Murray Rothbard), însă cred că atenția excesivă acordata monopoliștilor capitaliști riscă să oculteze problemele de fond și să ne arunce într-o retorică stângistă, în care salavarea ar veni, se presupune, de la un stat populat de îngeri binevoitori. Nu că soluția dreptei, tăierea cheltuielilor și atributiilor guvernamentale, ar soluționa dilemele noastre politice și ne-ar oferi o ieșire, alta decat pe termen scurt, din criză. Atat puterea capitaliștilor cât și cea a statului sunt, așa cum au sesizat mai toți conservatorii respectabili, două fețe ale aceleiași monede. Pentru că ambele folosesc același tip de antropologie și se bazează „pe iluzia ca oamenii pot fi îmbunătățiți pe baza principiilor utilitariste” (Russell Kirk).
Irving Babbitt, un autor din păcate astăzi uitat, a anticipat încă de la debutul secolului XX , o dată cu explozia capitaliștilor exemplari, rezultatul acestei evolutii: „Inca vreo cațiva Harrimans și ne-am nenorocit”. Harriman a fost un bancher și om politic american, care a finanțat, alături de alții Revoluție Bolșevică din Rusia, iar după război a făcut parte din organizații precum Clubul de la Roma și Council of Foreign Relations.
Articol apărut în anul 2013 pe blogul autorului, karamazov.ro.
1 Comment
Superb articolul!