În continuare vom vorbi puțin despre Thomas Mann, probabil singurul mare romancier al secolului XX. A plecat din Germania din cauza lui Hitler și a murit în 1955 la vârsta de 80 de ani. Din punct de vedere politic este foarte plictisitor, fiind un democrat care speră la reconstrucția umanității după căderea totalitarismelor.
Însă din punct de vedere artistic manifestă multă sensibilitate, fiind mult mai german și mergând în profunzime. Poate că vă amintiți cum într-una din cărțile sale niște tineri studenți stau și discută toată noaptea despre ce este realitatea, ce este adevărul, dacă există viață după moarte. În mijlocul discuției cineva spune: „Pun prinsoare că noi germanii suntem singurii oameni din lume, cu excepția rușilor care fac astfel de lucruri, vorbesc toată noaptea despre ce este real și ce nu.” Rămâne semnificativ că îi vede pe ruși ca fiind experți în această privință.
Mann a scris mai multe romane care reflectă acest punct de vedere al artistului care privește spre ceea ce se întâmplă cu societatea. Nu este un nihilist, ci un umanist cu o perspectivă pozitivă asupra vieții, care scrie cu foarte mare profunzime despre aceste tendințe.
Unul dintre cele mai bune romane ale sale „Muntele vrăjit” reprezintă o descriere a vieții dintr-un azil de tuberculoși situat în munții Elveției. Cartea este o alegorie a istoriei Europei moderne până la sfârșitul Primului Război Mondial, până la începutul vremurilor noastre.
Sanatoriul reprezintă un loc special deoarece aici toată lumea are fel de fel de filosofii ciudate, care simbolizează filosofiile contradictorii ale Europei. Toți cei care ajung aici devin bolnavi, deoarece Europa este bolnavă. Este un soi de parabolă despre toți cei care vin în contact cu civilizația apuseană și iau această boală. Nu există scăpare.
Locul unde se presupune că ar trebuie să te vindeci, adică Europa, locul care se laudă că are abilitatea aceasta terapeutică – „noi suntem cei care știm totul, noi vă vă vom vindeca cu iluminismul nostru” – dimpotrivă, este locul în care dacă ajungi, te îmbolnăvești la rândul tău. Oricât ai încerca, nu vei reuși să te însănătoșești și nimeni nu se întoarce de acolo în viață. Cumva această maladie îi ucide.
În fapt nu te poți duce acolo, nu-ți poți vizita rudele fără se îmbolnăvești și să trebuiască să rămâi acolo. Ești blocat.
Cu alte cuvinte, nu există acolo nicio filosofie de viață care să înfrângă această boală a Europei.
Există o scenă foarte interesantă în care personajele se duc la film. Thomas Mann ne lasă să înțelegem că această peliculă este un film foarte aberant, ceva oribil deoarece ceea ce este sfânt pentru om, propria sa imagine, este desprinsă, pusă independent pe ecran, iar apoi acționează în pofida omului, rămas fără speranță și neajutorat. Mai departe imaginea acționează singură din momentul în care pusă pe ecran. Este ca și cum o parte din sufletul omului i-a fost răpit. Omul poate sta și se urmărește pe sine ca și cum ar fi o ființă separată.
Observațiile lui Mann provin din intuițiile sale naturale și de bun simț, deoarece cinematografia se afla în anii ‘20 abia la început, chiar dacă Germania se afla într-o perioadă înfloritoare din punct de vedere al producției de filme.
Mann avea o neliniște teribilă legată de film deoarece vedea ceva demonic în el. În opinia sa, întregul concept este foarte anormal și îl făcea să se simtă foarte nelalocul său văzând pe ecran acele figuri ca niște fantome, fără niciun fel de realitate în ele însele, doar celuloid, o imagine scânteietoare, ceva ce nu este acolo.
Apropos, aveam un profesor german care avea aceeași opinie despre telefoane. „Nu le pot suporta”, spunea el, „de fiecare dată când aud că sună ridic, și mă înfricoșez teribil. Aud o voce a cuiva la mii de km de distanța și simt că sunt demoni.” Interesant cum acești gânditori adânci au astfel de gânduri.
