Când lipsește abundența

Mulțumită pesimismului meu sunt în general destul de vesel (optimiștii sunt aceia care datorită iluziilor lor sunt cei mai susceptibili să cadă pradă depresiei). Nu mă aștept ca toate greutățile vieții să dispară dintr-odată și nici măcar nu sunt sigur că dacă s-ar întâmpla acest lucru viața nu ar deveni insuportabilă. La urma urmei, omul este un animal care creează probleme, probabil pentru a-și înfrânge plictiseala sa naturală. Bănuiesc că ideea unei vieți perfecte, pe care mulți oameni o au, este aceea a unui croaziere caraibiene la bordul unui vas imens de culoare albă care face orice altceva să pară mic prin comparație, unde se servesc cinci mese zi și care le dă permite pasagerilor să fie exploatați două sau trei ore de către vânzători în port.

Câteva săptămâni cu o astfel de „perfecțiune” ar fi ceva mai mult decât suficient pentru aproape oricine. Dacă ar dura mai mult, ar apărea disensiuni, s-ar forma grupulețe, ar putea apărea și crime. Așa cum stau lucrurile însă, mă întreb care este rata divorțurilor după asemenea călătorii. Cu siguranță crește după vacanțele de Crăciun, după cum mi-a spus un prieten de-al meu care lucrează în asigurări. Ianuarie reprezintă cea mai bună lună din an pentru el.

Dar oricât de vesel sunt în general, nu pot scăpa în ultimele luni de senzația unei apăsări generale. Nu pot spune că am suferit personal: nu m-am îmbolnăvit, niciunul dintre prietenii și cunoscuții mei nu a murit în epidemie, până acum nu am avut probleme financiare, iar stilul meu de viață, care a fost întotdeauna mai retras, a continuat ca și mai înainte. Viața mea socială nu a fost niciodată vreo nebunie, nu mi-au plăcut petrecerile și m-am prins demult că o dată ce ai fost la o orgie ai fost la toate. Prin comparație cu o carte bună, orgiile sunt îngrozitor de plictisitoare. Îmi lipsesc restaurantele și micile cine cu prietenii, nu mai mult de șase persoane, dar nu într-atât încât să simt că fără ele viața și-a pierdut sensul. Cu toate acestea, chiar și eu simt această atmosferă sumbră care a cuprins lumea apuseană.

Recent, am rămas blocat în casa mea foarte izolată. A nins, a înghețat, s-a topit, a înghețat din nou. Ceea ce a însemnat că eu și soția nu puteam să plecăm din casă deoarece drumul de la casă la șoseaua care duce la cel mai apropiat magazin, aflat la șase km distanță, este abrupt și plin de serpentine, iar mașina noastră nu este pregătită pentru asemenea lucruri. Un prieten spunea cândva că se gândește să-i cumpere o astfel de mașină soției pentru  a se plimba prin grădină.

În scurt timp am început să ducem lipsă de mâncare proaspătă, așa că a trebuit să introducem raționalizarea. A devenit o provocare să faci o masă bună din doar câteva ingrediente. Era nevoie de grijă, imaginație și autocontrol. Departe de a-mi diminua calitatea vieții, nevoia de a practica aceste însușiri i-a dat ceva în plus. Mi-a dat un sentiment de împlinire, aproape de triumf, atunci când am înjghebat ceva care era mai mult decât comestibil. Cu mulți ani în urmă, când eu și nevasta eram ocupați în permanență cu serviciul și nu aveam timp să facem cumpărături, a trebuit să scotocesc prin casă pentru a găsi ceva de mâncare și așa am descoperit un fel neobișnuit de gustos, compus din doar câteva ingrediente: stridii afumate pe lipii. I-am spus consoartei, care e franțuzoaică, că era un fel de mâncare tradițional din Anglia.

Altă dată am rămas blocat din cauza viscolului pe aeroportul din Moscova. Partenerul meu de călătorie era Dr. Norman Sartorius, care pe atunci era șeful diviziei de psihiatrie la OMS, un tip strălucit și amuzant. Nu aveam nimic de mâncare și eu am plecat să caut ceva. Pe atunci, nu era chiar așa ușor să găsești la Moscova mâncare, dar în cele din urmă după ce am scotocit prin aeroport, am reușit să fac rost de niște sardine și de caju. M-am întors la Dr. Sartorius și am mâncat amândoi cu o plăcere surprinzătoare. Mi-a spus că în timpul războiului (el era iugoslav), partizanii aveau o vorbă: nu-ți pot lua ce ai mâncat.

În timpul izolării mele, mi-am dat seama că poate abundența nu este chiar atât de dorit pe cât presupunem noi în general, deoarece ne încurajează să luăm totul de-a gata și, drept urmare, să apreciem mai puțin ceea ce avem. Bineînțeles că nu susțin o sărăcire reală, până într-acolo încât să înfometezi sau să stai în frig. Dar când privesc în urmă, îmi aduc aminte de niște vremuri când oamenii încă mai cârpeau haine și erau mult mai puține lucruri disponibile decât acum. Fructe puteai găsi doar în sezon, iar multe dintre ingredientele de astăzi erau considerate produse de lux, dar cu toate acestea sunt departe de a fi sigur că această sărăcie comparativă reprezenta vreo înrăutățire în sens tare. Un copil se simțea mult mai bucuros atunci dacă primea un singur cadou decât un copil din ziua de astăzi care primește 20 de cadouri. La urma urmei există o lege a utilității marginale.

Ceea ce este ciudat, totuși, este că – exceptându-i pe acei puțini dintre noi care sunt suficient de auto-disciplinați – imediat ce ni se oferă abundența, chiar dacă știm că este de fapt superabundență, care nu ne oferă niciun fel de valoare, ne grăbim să o apucăm cu ambele mâini și să ne gândim „Asta-i viața!”. Credem că trăim mai din plin pentru că putem alege dintre 15 tipuri de muștar sau între 17 tipuri de oțet.

Din păcate, nu sunt un model de cumpătare. Sunt înnebunit, de pildă, după fructul pasiunii și nu rezist niciodată când îl văd, deși trebuie importat din Columbia sau Vietnam. Cu toate acestea, îmi spun că îi ajut pe cultivatorii de fructe din acele țări, care altfel ar fi săraci fără persoane autoindulgente cum sunt eu, astfel că dacă aș renunța la acest obicei ei ar suferi. Da, a mânca fructul pasiunii este un act caritabil.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de pe siteul editurii.