Fenomenul Pitești și Amnesty International

Deşi la vremea aceea, nu mă gândeam încă să scriu aceste memorii, eram totuşi obsedat de ideea, că fiecare din noi avea datoria să contribuie cu ceva la alcătuirea unui dosar de mărturii, la elaborarea unei lucrări atotcuprinzătoare despre „gulagul” din România. Aportul meu îl vedeam, pe atunci, limitat la reconstituirea din memorie a unei liste nominale, a tuturor deţinuţilor cu care mă întâlnisem prin diferitele penitenciare şi lagăre de muncă forţată, de-a lungul celor doisprezece ani de închisoare. Cu ocazia discuţiilor pe această temă, Paulică (Bandu, unul dintre cei care au trecut prin „reeducarea” de la Pitești – notă CM) mi-a povestit că, în chiar primele luni de la sosirea lui în Anglia, scrisese un voluminos şi amănunţit raport despre toate cele petrecute în timpul „reeducării” la închisoarea din Piteşti. Fiind însă la începutul exilului, lipsit de mijloace financiare şi de experienţă într-o lume care îi era încă străină, nu a avut posibilitatea să dea publicităţii amintirile lui din închisoarea Piteşti.

S-a adresat atunci organizaţiei pentru drepturile omului „Amnesty International”, solicitându-i sprijinul în acest sens. Organizaţia s-a arătat interesată de materialul documentar oferit de Paul Bandu. Ca urmare, Paulică s-a grăbit să i-l predea, sperând să-l vadă cât mai curând adus la cunoştinţa publicului.

Trecuseră însă de atunci aproape şase ani şi, nicăieri, nici chiar în rapoartele date periodic publicităţii de organizaţia „Amnesty International”, nu apăruse măcar un singur rând despre „reeducare” sau despre victimele sinistrului experiment de la Piteşti, necum vreo aluzie la informaţiile şi detaliile din materialul predat de Paulică. Între timp, perseverent şi harnic cum era, Paulică reuşise să-şi croiască treptat un drum în noua lui viaţă, câştigînd suficient pentru a-şi asigura o existenţă decentă. Apoi se căsătorise, făcându-şi un rost, definitiv, într-o viaţă de familie armonioasă.

Găsindu-şi în sfârşit liniştea, după lupta cu dificultăţile din prima perioadă a exilului, s-a adresat din nou organizaţiei „Amnesty International”, solicitându-i restituirea manuscrisului, pe care i-l încredinţase cu câţiva ani în urmă. I s-a răspuns că documentele, odată predate, nu se restituie. Din păcate, la înmânarea manuscrisului, Paulică nu-şi oprise nici o copie, nu atât din lipsă de prevedere, cât din lipsă de bani pentru fotocopiat. Între timp, problema unei astfel de cheltuieli fiind înlăturată, Paulică scrisese din nou organizaţiei, cerând să-i fie trimisă o fotocopie a documentelor, obligându-se, bineînţeles, să achite costul operaţiei. Trecuseră de atunci mai bine de trei săptămâni şi nu primise încă nici un răspuns. Aşa se prezenta situaţia în momentul vizitei mele în Anglia. Eram încă la el, când Paulică a expediat o nouă scrisoare pe adresa „asociaţiei „Amnesty International”, repetându-şi cererea. Din corespondenţa purtată cu Paulică, după întoarcerea mea la Munchen, am aflat că toate demersurile făcute pe lângă asociaţie, pentru a intra în posesia unei copii a manuscrisului, s-au lovit fie de invocarea unor impedimente birocratice, fie, pur şi simplu, de lungi şi de neînţeles (dacă nu chiar suspecte)  tăceri fără nici un fel de răspuns.Câţiva ani mai târziu, Paul Bandu murea de un cancer, fără să mai fi apucat să-şi mai recupereze „memoriile” din timpul „reeducării” de la Piteşti.

Fragment din „Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ion Ioanid, Ed. Albatros, 1992