Căutarea înfrigurată a individualității

Vai Hamlet, Hamlet, cum a decăzut!

Contrastul dintre Prințul Harry și bunica sa nu este doar acela dintre o generație și alta, ci între două concepții de viață și cultură. Știu pe care o prefer, dar alții s-ar putea să creadă, chiar cred, altfel.

Pe de o parte este un simț de fier al datoriei indiferent de costurile personale, o reținere și un tip de modestie existențială în pofida poziției înalte, iar pe de altă parte se află capriciul personal, expresia de sine ca un imperativ și egoul ca un obiect de admirație aproape religioasă. Nu există mari dubii cu privire la care dintre aceste atitudini se află în vogă, din punct de vedere sociologic și filosofic. După cum s-a exprimat William Blake înainte de vremea sa, „sooner strangle an infant in its cradle than nurse unacted desires.”

A ne stăpâni emoțiile a devenit acum un semn de trădare a sinelui, când nu este doar un subiect comic sau ceva luat în deriziune. Dacă nu te exprimi, ţi se spune că riști mai târziu dezastrul psihologic. Și în timp ce regina este pe deplin conștientă că își datorează propria importanță unei întâmplări a nașterii, prințul Harry crede, sau dă impresia că ar crede, că își datorează propriei importanțe întâmplarea nașterii. Prima are drept consecință un simț al datoriei, cea de-a doua un simț al pretențiilor.

Diferența aceasta nu se rezumă desigur, la generațiile din familia regală britanică. Dimpotrivă, dovedește că puterea – deși nu neapărat și virtutea – culturii moderne este atât de mare, încât până și o familie protejată și foarte neobișnuită nu este imună la influența ei.

Numele de Harry pus copilului la naștere era simptomatic pentru o schimbare culturală, bună sau rea în funcție de perspectiva fiecăruia, dar în niciun caz specifică doar familiei regale. Există de mult o tendință în rândul oamenilor cu un simț mai degrabă slab al sinelui să le dea copiilor lor nume neobișnuite sau complet nemaiauzite sau inventate, ca și cum prin asta ei devin și mai individualizați.

Poate cel mai bine de studiat acest fenomen este în Franța, unde până relativ recent părinții erau obligați de stat să le dea copiilor un nume ales dintr-o listă aprobată – o listă suficient de lungă, cu nume derivate din numele sfinților sau ale figurilor biblice ori din cultura clasică, dar o listă. Fără îndoială că interzicerea numelor ciudate a avut drept scop îmbunătățirea integrării sociale luată global.

Chiar înainte ca legea să fie abolită în 1993, oamenii începuseră să le dea copiilor lor nume care nu se găseau pe lista aprobată. (Nu mă gândesc, desigur, aici la faptul că numele musulmane nici măcar nu erau pe lista originară.) După repudierea legii, numărul părinților care le dădeau copiilor nume insolite a crescut exponențial, iar acum 15% dintre copiii născuți într-un an primesc nume pe care doar trei sau mai puțini copii din Franța le primesc într-un an, multe dintre acestea fiind complet originale – exact în sensul în care arhitecții moderni sunt originali.

Cu cât cobori pe scara socială, cu atât mai prevalente sunt astfel de nume, dar nicio clasă nu este scutită de această tendință. Tendința, bineînțeles, nu se găsește doar în Franța și probabil nici nu își are originea acolo. Mi se spune că în Brazilia numele date într-un an copiilor au ajuns la 50.000.

Ce importanță au toate acestea? După cum spuneam, cred că indică o căutare disperată a unicității și a individualității printre oamenii care au simț precar al sinelui ca fiind deosebit față de alții. Dar de ce ar trebui ei să caute o asemenea unicitate și individualitate de la bun început, de ce ar trebui să li se pară importantă? Presupun, deși nu o pot dovedi științific, că într-o epocă a celebrității, a nu fi deosebit în orice fel se resimte aproape ca o rană, în mod cert ca un semn de eșec.

Mai mult, nevoia inflamată pentru individuație îi face pe oameni să fie reticenți în a accepta orice lucru tradițional (cum ar fi numele copilului lor) tocmai pentru că tradiția nu a început cu ei și nu are nicio justificare pe care ei să o considere în întregime rațională. De ce, atunci, să poarte un copil numele de James sau Angela, mai degrabă decât Basket sau Pigpen? Copilul este al meu și am dreptul să-i pun ce nume doresc eu, la fel cum, atunci când va veni vremea, copilul va avea dreptul să-și schimbe numele dacă vrea. Viața constă numai în alegeri. Adică în alegerile pe care eu le fac.

Extinderea alegerii reprezintă motivul pentru care transgresiunea este un bine în sine. Din acest motiv, când Harry (și, se presupune, soția sa) au ales numele de Archie pentru copilul lor, nu ca un diminutiv pentru Archibald. ci pur și simplu, ei au tras o salvă de tun pentru libertate și progres. Niciun copil de viță regală și probabil foarte puțini copii au mai primit un așa nume înainte. Nu era doar nontradițional, ci anti-tradițional. Era original, expresia voinței umane slobode. Din acest motiv anume alegerea se dorea una lăudabilă. Nu contează că prințul Archie (presupunând că va obține vreodată rangul de prinț) sună la fel de absurd ca regele Béranger din piesa absurdă a lui Eugen Ionesco „Regele moare”.

Desigur că prințul Harry nu e chiar cinstit. Vrea să distrugă tradiția, dar în același timp să beneficieze de continuarea ei. Nu ar fi intrat în atenția publicului dacă nu s-ar fi născut tocmai în tradiția pe care vrea să o răstoarne pe motiv că el dorește să fie cu adevărat doar el însuși. Pot înțelege foarte bine de ce un tânăr în poziția sa nu vrea să joace rolul pe care i l-a desemnat soarta. Nici eu nu mi-aș dori așa ceva. Dar pentru a nu fi un ipocrit, ar fi trebuit să se retragă tăcut în obscuritate fără subvenție publică, pentru a studia fluturi sau grafica sumeriană sau ce are el chef.

Totuși, ne-a făcut un serviciu arătându-ne egotismul nostru modern. Este, ca să spunem așa, selfiul, tweetul, pagina de facebook întrupată.

Volumul de eseuri „Cultura noastră – ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la Editura Contra Mundum.

1 Comment

  1. Sergiu Nicola spune:

    O mică mențiune.

    Sunt și o mulțime de nume biblice pe care nu le-am auzit niciodată devenind implicit „individualiste”. Ex. „Trifena” în epistola către romani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *