Smerenia și telefonul

În ultima vreme am visat foarte mult: vise neplăcute, deși nu neapărat coșmaruri. Ce înseamnă asta, sau dacă înseamnă ceva, nu aș putea spune. Probabil este o formă de indigestie cerebrală. Nu m-a captivat niciodată simbolismu freudian al viselor, așa numita cale regală spre inconștient, în fapt calea regală spre meditația inutilă.

Se întâmplă foarte rar să îmi amintesc de un vis, chiar și când reușește să mă scoale din somn și îmi propun să îl țin minte. Noaptea trecută, însă, am avut un vis pe care mi l-am amintit. Am fost sunat de compania de telefonie care mi-a spus că, în timp ce eram prins într-o discuție cu cel mai bun prieten, am fost sunat de cineva din America. Compania, prin persoana unei femei cu o voce foarte aspră, dorea să-mi dea numărul de telefon.

Bineînțeles că nu am putut găsi un creion și o foaie de hârtie pentru a scrie numărul de telefon. În viața reală abundă creioanele și hârtia, deși asta se întâmplă doar când nu am nevoie de ele. Imediat ce îmi trebuiesc, devin timide și se ascund, astfel încât devine extrem de complicat să le găsesc. Imediat însă ce nu mai am nevoie de ele, abundă din nou.

Iată ce s-a întâmplat în timpul convorbirii telefonice: am căutat peste tot în cameră creion și hârtie, reușind să le găsesc. Doamna de la compania de telefonie a început să dicteze numărul, dar dintr-un motiv necunoscut l-am notat greșit, iar când i l-am repetat, m-a corectat cu o voce exasperată. Am tot scris greșit numărul, iar în cele din urmă ea a exclamat: „Ați avut un minut, timpul v-a expirat. Nu putem vorbi cu fiecare mai mult de un minut.” Convorbirea s-a întrerupt iar eu am trântit receptorul de modă veche. Când m-am trezit m-am decis să scriu o plângere către compania de telefonie, dar am știut din prima că nu o voi face. O asemenea determinare este întotdeauna simultană în cazul meu cu evaporarea ei.

Aceasta a fost un fel de continuare a unei conversații telefonice pe care am avut-o cu o zi înainte cu banca. Știu agenții guvernamentale mult mai prompte decât banca mea. În primul rând, am primit mesajul obișnuit că dispecerul era mult mai ocupat decât în alte zile și că va trebui să aștept o oră pentru un răspuns, moment în care am început să strig: „mincinoșilor! șarlatanilor!” pe fundalul sonor „Greensleeves”. Cu siguranță aș fi scris o plângere,  cel puțin asta aș fi făcut dacă aș fi știu numele sau măcar funcția cuiva din bancă, dar desigur că nu știam pe nimeni și nici nu puteam afla deoarece nu știam numele și nici măcar funcția cuiva din bancă. Sunt absolut convins că în bancă se studiază „Procesul” lui Kafka ca pe un text fundamental în management training.

După doar 45 de minute – mă așteptam la o oră, așa încât mi s-a părut a fi un serviciu prompt –  a răspuns o tânără foarte plăcută, competentă și săritoare. A rezolvat problema într-o clipită. M-a întrebat dulceag: „cu ce vă pot fi de folos astăzi?” și aproape că mi-am dorit să fi avut și alte probleme pe care ea să mi le rezolve.

Desigur că visul nu s-a sfârșit atât de fericit. A fost o mixtură compusă din conversația purtată cu banca și neliniștea mea constantă legată de pierderea telefonului. Uneori se întâmpla să intru în panică legat de pierderea lui chiar în timp în ce vorbesc, la fel cum îmi caut de multe ori ochelarii, în timp ce ei sunt pe nas.

Bănuiesc că neliniștea legată de telefon – frica de a fi separat de telefon – este astăzi destul de răspândită, chiar și printre oameni care nu sunt atât de aiuriți ca mine. Telefoanele au devenit ceva ce psihiatrul de copii Donald Winnicott ar numi obiecte tranziționale, adică o jucărie de pluș sau ceva asemănător care îi oferă copilului un confort pe măsură ce învață că este o ființă distinctă de mama sa. Atâta vreme cât avem un telefon, cel puțin așa credem, nu suntem complet atomizați sau despărțiți de prietenii și familia noastră. Cel puțin potențial suntem în contact cu alți oameni, dar dacă printr-un ghinion îl pierdem sau îl uităm ne simțim în derivă, vulnerabili și descoperiți. Ceea ce este foarte ciudat deoarece telefonul mobil s-a strecurat în viețile noastre în decurs de doar câțiva ani.

Țin minte primul meu telefon mobil, care arăta mai degrabă ca o armă de asalt decât ca un obiect tranzițional, o cărămidă cu ajutorul căreia puteai sparge capul cuiva. Era un semn de prestanță să deții așa ceva deoarece pe atunci, în acele vremuri care par dintr-o altă epocă istorică, telefoanele mobile erau ceva destul de rar și oricine deținea unul se putea considera în avangarda tehnologiei.

Astăzi, însă, chiar și cerșetorii de pe stradă dețin telefoane mobile, de 1000 ori mai bune decât modelele inițiale. În general, tind să le dau bani cerșetorilor deoarece indiferent de motivele pentru care decid să cerșească, cerșitul nu poate fi ceva foarte amuzant iar o mică donație dată fără comentarii trebuie că le oferă câteva secunde de plăcere în timp ce le reconfirmă ideea că umanitatea nu este complet împietrită. Dar vederea unui telefon mobil în mâinile lor distruge complet impulsul meu caritabil.

Mă disprețuiesc pentru că am devenit atât de repede dependent de telefonul meu. Motivul pentru acest dispreț îl reprezintă snobismul. Când văd cât de dependenți sunt alții de telefoanele lor, cum, de pildă, se uită la ele chiar în timpul a ceea ce ar trebui să fie o masă între prieteni, mă gândesc cât de proști și decăzuți sunt și cât de puțin îmi doresc să fiu ca ei. O persoană de bun simț nu trebuie să fie în permanență ușor de contactat și într-adevăr când privesc în urmă, unele dintre cele mai fericite clipe pe care le-am trăit s-au petrecut într-o perioadă când eram complet în afara posibilității de a fi contactat.  Dependența mea recentă de telefon mi-a revelat însă că sunt exact la fel ca ceilalți în prostia mea. Nici mai rău, dar nici  mai bun. Mă simt smerit, dacă nu umilit, de telefonul meu.