Cum ne ajută artele liberale în pandemie

Experții ne-au tot reamintit în ultimul an că trăim în „vremuri nemaivăzute”. Când această afirmație se referă la pandemie, ea este adesea însoțită de sfatul de a „asculta știința”, deoarece (așa merge argumentul) știința reprezintă cea mai bună cale de a ne întoarce la „normalitate”. Astfel de declarații denotă miopie și sunt caracteristice pentru o perspectivă anistorică asupra lumii, conform căreia progresul științific este singurul mecanism prin care se ajunge la prosperitate. În realitate, nu trăim în vremuri nemaivăzute. Și, chiar dacă știința este foarte importantă, ea nu este de ajuns pentru a cultiva înflorirea umană în aceste vremuri grele.

Vechiul profet avea dreptate să spună că „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecl. 1:9). Istoria este plină de boli și epidemii. Printre multe altele, ne putem aminti de epidemia din Atena de la sfârșitul sec. al V-lea î.H., „Ciuma lui Ciprian” în secolul al III-lea, de Ciuma Neagră care a decimat Europa în Evul Mediu, boala care a nenorocit Londra la mijlocul secolului al XVII-lea, gripa spaniolă de la începutul secolului XX. Este relevant că atunci când studiem aceste molime, descoperim că nășteau aceleași probleme ca cele din zilele noastre: suferință fizică și emoțională, incertitudine economică, dezordine socială și politică, probleme despre dacă și cum ar trebui continuată școala și viața liturgică, incertitudine legată de întâlnirea cu prietenii și familia. Astfel, în timp ce Covid-19 și problemele rezultate din pandemie ne pot părea nemaivăzute nouă, apusenilor de secol XXI, provocările cu care ne confruntăm cu greu ar putea fi considerate ca nemaiîntâlnite în analele istoriei.  

În ceea ce privește știința, deși este evident un ajutor indispensabil în efortul de a scăpa de Covid-19, ea nu ne poate oferi toate răspunsurile de care avem nevoie. Știința ne poate spune cum se răspândește virusul și cum îi putem trata mai bine pe bolnavi. Deși cunoașterea științifică salvează vieți, știința în sine nu poate explica de ce ar trebui să ne pese în primul rând de prezervarea vieții și a sănătății. Știința poate reduce suferința celor care suferă, dar nu ne poate învăța cum să trăim bine într-o lume în care suferința, pierderile și dezamăgirea sunt de neocolit. Știința nu ne poate ajuta să depășim singurătatea pe care ne-o impune distanțarea socială. Pentru aceste lucruri trebuie să căutăm răspunsul în artele umaniste.

Artele umaniste se ocupă cu legătura dintre indivizi (networking). Ele ne fac cunoștință cu oameni din alte vremuri, astfel încât indivizi din generații și culturi diferită să poată dialoga unii cu alții. Din acest motiv se spune despre cei care studiază umanioarele că participă la „Marea Conversație”. Conversația își atinge cel mai înalt nivel și este cea mai fertilă când se învârte în jurul întrebărilor eterne și în mod fundamental umane: Care este scopul omului? Ce face o viață să fie bine trăită și ce este o moarte bună? De ce suntem loviți de pandemii și alte tragedii? Există vreun scop al suferinței? Cum vede Dumnezeu suferința și pe cei care suferă? Mi se pare că aceste întrebări sunt, sau cel puțin ar trebui să fie, la fel de importante astăzi ca și întrebările la care știința poate să răspundă.

Aceia dintre noi care sunt cei mai bine pregătiți să răspundă unor asemenea probleme sunt înaintașii noștri care au trăit în circumstanțe asemănătoare cu ale noastre și care au ridicat probleme similare. Spre norocul nostru sunt foarte mulți. Trăind în vremuri grele, asemănătoare cu ale noastre, sunt echipați să ne conducă prin aceste timpuri provocatoare.

Faptul că au dat peste greutăți similare cu ale noastre înseamnă că nu suntem singuri în suferințele noastre. Împărtășind suferințele lor, suntem invitați la comuniunea cu ei și la învățare. Pentru a face asta, însă, trebuie să ne dezbărăm de tirania lui „acum”, astfel încât să avem privirea ațintită spre lucruri mai profunde și mai fecunde. Cu alte cuvinte, trebuie să facem loc strămoșilor noștri, în special lăsând deoparte ecranele și punând mâna pe cărți vechi.

De anul trecut din martie, am început să discut cu studenții mei texte care prezintă răspunsul uman în fața molimelor, bolii și suferinței. Am reflectat asupra descrierii ciumei din Atena de către Tucidide, „Tratatul despre mortalitate” al lui Ciprian, „Consolarea filosofiei” de Boetius, „Revelația iubirii divine” de Julian din Norwich, scrisoarea lui Martin Luther față de problema dacă ar putea creștinii să fugă din fața molimei, predica din 1866 al lui C.H. Spurgeaon la debutul epidemiei de holeră, și „Ciuma” de Albert Camus. Sunt doar o parte din textele relevante pentru situația noastră actuală, însă doar cu această mână de scrieri am putut alături de studenții mei să evaluăm o diversitate de răspunsuri cu privire la boală și suferință – toate prin dialog cu generațiile de mai înainte. În acest proces am contemplat la propria noastră mortalitate, am reflectat la rânduiala fricilor noastre și la substanța speranțelor noastre, și ne-am imaginat cum am răspunde când (iar nu dacă) suferința și moartea va veni peste noi, fie prin Covid fie prin altceva.

Implicită în decizia noastră de a asculta vocile din trecut este convingerea că strămoșii noștri ne pot pregăti, chiar și din mormintele lor, pentru încercările care ne lovesc. Nu avem toate răspunsurile. Dacă e să înflorim în aceste vremuri grele, avem nevoie de sfaturi, speranță și scop; vom avea nevoie de adevăr și înțelepciune care durează mai mult decât trecerea noastră efemeră prin această lume. Putem desprinde aceste lucruri din scrierile și lucrările înaintașilor noștri. Înțelepciunea lor este moștenirea noastră, iar ei ne-au lăsat-o pentru a ne îmbogăți și întări.

Dacă cineva îmi va spune că cel mai bun loc pentru a găsi înțelepciune și speranță este în cuvântul și lucrările lui Dumnezeu, voi fi complet de acord. Dar asta nu face toate celelalte voci irelevante. Biserica a afirmat întotdeauna, cel puțin de la predica Sf. Pavel din Atena, că există adevăr, înțelepciunea și virtute în surse non biblice, chiar păgâne. A recunoaște că înțelepciunea supremă se găsește doar în Dumnezeu ne permite să așezăm vocile umane la locul lor. Înțelepciunea lui Dumnezeu este un standard pentru a evalua celelalte pretenții.

Astăzi vocile cele mai zgomotoase ne cer să ascultăm știința. Dar în timp ce ascultăm știința, am face bine să ascultăm și ce au de spus strămoșii noștri. Deoarece, chiar dacă știința ne va ajuta să scăpăm de pandemie, artele umaniste sunt cele care ne vor ajuta să înflorim în timp ce trecem prin această nenorocire.