Sex, nonsens și Shakespeare

E ceva cu adevărat putred în critica shakespeariană. Să luăm de pildă, „All is True”, un film recent produs de Sony Picture Classic, care îl prezintă pe Shakespeare ca fiind homosexual. Un astfel de nonsens își are rădăcinile putrede în mândrie și prejudecată, ambele trebuind a fi denunțate pentru a curăța numele lui Shakespeare și a înlătura ceața de nonsens prin care criticii au înnăbușit binele, adevărul și frumosul din opera sa. Pentru a face acest lucru, este nevoie de a-l înțelege pe Shakespeare în contextul epocii în care a trăit și a vedea operele sale așa cum el și audiența sa le-ar fi văzut. Este ceea ce mi-am propus să fac în cărțile mele „În căutarea lui Shakespeare” și „Prin ochii lui Shakespeare”.

Problema este că majoritatea criticilor moderni îl văd pe Shakespeare prin ochii unei agende proprii, subordonând operele duhului epocii în care ei trăiesc în loc să intre în duhul epocii în care a trăit și a creat Shakespeare. Îi maltratează opera pe altarul modelor și mofturilor ideologice, ucigând-o printr-o critică marxistă, feministă și deconstructivistă, dar și cu așa numita „queer theory”, adică homosexism, care domină și subiectul filmului produs de Sony.

Problema cu această așa-zisă „queer theory” este că e o invenție a ultimilor 50 de ani. Nu a existat așa ceva înainte de această invenție. Ceea ce nu  înseamnă că nu a existat practica homosexuală, bineînțeles că nu, deși nu ar fi fost și nu ar fi putut fi numită „homosexuală” în vremea lui Shakespeare deoarece acel cuvânt însuși este o invenție a secolului al XIX-lea, când era folosit pentru a desemna ceva patologic. Cuvântul „gay”, desigur, este și mai nou, avându-și originea în jargonul subculturii homosexuale.

Ideea este că Shakespeare ar fi fost la început uimit iar apoi oripilat să descopere că „universitari” bolnavi, folosindu-se de dublul înțeles al unui umor de toaletă publică, au inversat sensul pe care el îl dădea sodomiei, acesta fiind probabil singurul cuvânt pe care l-ar fi folosit pentru a descrie practica homosexuală.

Acestea fiind spuse, să ne amuzăm cu „teoreticienii queer” uitându-ne la dovezile pe care le aduc. Cel mai puternic argument pe care îl au este Sonetul 20. Vorbește de „iubire” deși iubirea însemna pentru elisabetani iubire și nu sex sau desfrâu și cu atât mai puțin sodomie. Cuvântul „iubire” nu era folosit ca un simplu inuendo, iar înțelesul pe care îl dădea Lennon iubirii ca ceva egocentric și lipsit de jertfă ar fi fost de neînțeles pentru elisabetani. Desigur că un ticălos putea să se folosească de „iubire” pentru scopuri murdare dar asta l-ar fi făcut un mincinos, nu un îndrăgostit. Din moment ce „iubire” însemna „iubire”, cuvântul era adesea folosit pentru a descrie sentimentele unui bărbat față de alt bărbat. Iubirea înseamna iubire, la fel ca în „caritas”, ceva ce fiecare creștin este chemat să simtă față de toți ceilalți, bărbați sau femei.

În măsura în care Shakespeare se folosește de ceva indecent în sonet, este absolut limpede că poetul nu este interesat de singurul lucru de care sunt obsedați homosexualii. „Adăugarea” părților genitale masculine persoanei căreia îi este adresat sonetul este „un nu-știu-ce netrebnic pentru mine”, i.e., poetul nu are niciun gând pentru acest adaos, ceea ce înseamnă că „firea cea adâncă te-a ales femeii să-i dai trupul”. Ideea lui Shakespeare este suficient de limpede. Bărbații nu sunt interesați de ceva pe care firea a lăsat pentru plăcerea femeilor. Dacă argumentul cel mai puternic al „teoreticienilor homosexuali” este Sonetul 20, este remarcabil că unii critici pretins respectabili sunt convinși de el.

Cât despre celelalte sonete, observăm în Sonetul 23 o referință la Liturghie ca „ceremonia dragostei, celesta”; Sonetul 73 deplânge distrugerea mănăstirilor din Anglia „și-s păsările liniștii cununa”; iar Sonnet 129  este o condamnare fără echivoc a patimii: „când spiritul, ocara îl descrește fapta îi e dezmăț nerușinat, ucide, minte și-n blestem sporește, sălbăticit și crud și întinat”. Acest ultim sonet ar putea fi răspunsul lui Shakespeare la acei „teoreticieni” care încearcă să-l descrie conform propriei lor imagini mizerabile.

Nu trebuie să credem că Shakespeare a fost un sfânt, dar dovezile sugerează că a fost un om bun și cu frică de Dumnezeu. Să luăm, de pildă, portretul pe care i-l face William Beeston, fiul lui Christopher Beeson, un actor din trupa dramaturgului și prieten. Este una dintre cele mai de încredere surse pe care le avem în privința adevăratului Shakespeare.  Beeston i-a spus colecționarului de antichități, John Aubrey, că Shakespeare merita „să fie cu atât mai mult admirat, cu cât nu era un om de lume. Nu era un destrăbălat și dacă era invitat să scrie o făcea cu greu.”

Pentru criticul modern este o caracterizare greu de înghițit, dar problema este că elisabetanii erau foarte „incorecți politic” după standardele zilelor noastre, iar Shakespeare, în calitate de catolic tradiționalist (așa cum a fost demonstrat dincolo de orice dubiu) era și mai „incorect politic” decât majoritatea contemporanilor săi. Orice încercare de a-l încastra pe Shakespeare în ceea ce Evenlyn Waugh numea „epoca noastră mizerabilă” este ridicol de absurdă iar cei care încearcă să facă acest lucru nu ar trebui luați în serios, chiar dacă se prezintă în calitate de critici sau cercetători. Dacă acești critici ar fi capabili să înțeleagă trecutul, chiar dacă nu pot fi de acord cu el, atunci ar vedea și ar înțelege operele lui Shakespeare așa cum Shakespeare le-a văzut. Le-ar vedea așa cum sunt cu adevărat, opere inspirate de un geniu creștin. Dacă ar fi capabili să le vadă astfel, ar vedea și ar înțelege că erotismul din sonete are mai multe în comun cu simbolismul erotic din Cântarea Cântărilor decât cu orice sens modern al erotismului, și atunci ar începe să realizeze că au mai multe în comun cu psalmii lui David decât cu sodomia din Gomora.