Vor deveni orașele europene muzee?

Scriitorul Walter Laqueur, care a murit recent după o viață dedicată indexării crimelor comunismului, terorismului și Holocaustului, spunea că „nu trebuie exclusă posibilitatea ca Europa să devină un muzeu sau un parc de amuzament cultural pentru noii îmbogățiți ai globalizării.”

Chiar nu este. Din fericire, încă trebuie considerată la nivel de posibilitate, nu de actualitate. Mari gânditori și scriitori trăiesc în continuare în orașele europene. Laqueur a trăit în cea mai mare parte a timpului în Londra. Este de presupus că s-a simțit îngrozit de înmulțirea urâtelor și sterilelor clădiri zgârie-nori într-unul din orașele care pe vremuri reprezenta una din frumusețile lumii. Astfel de turnuri sunt în cele din urmă precursoarele totalitarismului în Apus.

Auzim adesea împreună cuvintele „muzeu” și „oraș” în fraze caraghioase despre cum vechile orașe vor deveni „muzee” dacă se va construi o nouă arhitectură care să cadreze cu aranjamentul lor istoric. Nu despre acest lucru vorbea Laqueur și mă îndoiesc că ar fi fost de acord cu această neliniște modernistă.

„Printre ultimele cărți ale domnului Laqueur s-a numărat și „Reflecțiile unui pesimist veteran” (2017). Lăsând la o parte titlul, autorul mărturisea într-un interviu că ar fi preferat să trăiască în timpul Belle Époque, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când „speranța împrimăvărează etern”.  Apoi a făcut o pauză. „Speranța împrimăvărează etern”, a spus el, este unul dintre cele mai citate versuri din poezia engleză. Numele poetului este Alexander Pope și a fost în mod categoric un om foarte prudent. Avea mulți dușmani și știm de la sora lui că nu ieșea pe străzi fără câinele său mare și agresiv, sau fără cele două pistoale încărcate, pe care le ținea în geantă.”

Speranța împrimăvărează etern că Europa va mai merita să fie vizitată și după următoarea decadă de construcții moderniste. În cele din urmă, acest elan constructiv modern va trebui să fie stopat sau nu va mai merita să călătorești în Europa și nici bogații nu vor mai avea vreun motiv să cumpere acolo apartamente.  Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în Belle Époque, frumusețea orașelor din Vechiul Continent și probabil din alte părți și-a atins apogeul. Acesta s-ar putea să fie motivul pentru care speranța împrimăvărează atât de etern. Mai este cineva un pieton într-un oraș care nu răsplătește plimbatul și care în schimb și-a amanetat viitorul zeilor nemiloși ai arhitecturii moderne? Cu siguranță că nu.

Filosoful britanic Roger Scruton, în cartea sa „The Classical Vernacular” scria că „străzile clasice sunt populate în egală măsură de cei care merg cu un scop și de cei care nu au niciun obiectiv, deoarece sunt limitate de suprafețe care acceptă vitalitatea vieții urbane. Zidul clasic, care are proporții umane, este sigur, sociabil și păzitor, (aici Scruton devine portavocea lui Jane Jacobs) îi reamintește constant pietonului că nu este singur, că se află într-o lume a întâlnirilor și că trebuie să se ridice la înălțimea bunelor maniere oferite de zidul care îl ghidează. ”

Cu câteva zile în urmă am citit într-un ziar despre o propunere legislativă din Veneția care ar urma să le interzică turiștilor să stea pe scări. Este deja interzis să stai pe scările monumentelor și pe cele ale galeriei din Piața Sf. Marcu. O altă știre ne anunța recent că 300 de bistrouri s-au închis anul trecut la Paris, din cauza invaziei lanțurilor fast-food. Este o veste tristă, dar mai degrabă aș plăti ca să stau pe un scaun pe Champs-Élysées sau în Piața Sf. Marcu decât să fiu liber să stau pe o bucată de pământ sfânt înconjurat de Mc Donald s –uri, fără să mai vorbim de zgârie nori.

Sunt moarte deja orașele europene? Nu cred asta. Dar horcăitul morții poate fi auzit.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *