Marei, mujicul

Cred, însă, că toate aceste professions de foi sunt tare plictisitoare când le citești și de aceea am să povestesc o anecdotă, de fapt nu e nici măcar o anecdotă, ci așa un fel de amintire îndepărtată, pe care nici eu nu știu de ce țin atât de mult să o povestesc chiar aici și acum, ca o concluzie la tratatul nostru despre popor. N-aveam pe atunci decât nouă ani… dar nu, mai bine să încep din momentul când aveam 29 de ani.

Era în lunea Paștelui. Văzduhul era cald, cerul albastru, soarele înalt, „cald”, strălucitor, dar sufletul meu era foarte întunecat. Rătăceam dincolo de dormitoarele comune, priveam și număram pilonii masivei palisade a închisorii, dar nu aveam chef să-i număr, deși îmi intrase în obișnuință. Era a doua zi de sărbătoare în pușcărie, ocnașii nu fuseseră scoși la lucru, mulți erau beți, iar înjurăturile și certurile se iscau clipă de clipă în fiecare ungher. Cântece deșănțate, murdare, maidane cu jocuri de cărți pe sub priciuri, câțiva ocnași aproape omorâți în bătaie în urma judecății făcute de tovarășii llor, pentru turbulența excesivă, trântiți pe priciuri și acoperiți cu cojoace, lăsați acolo să revină la viață și să se dezmeticească; de câteva ori cuțitele fuseseră scoase din carâmb; toate astea în decursul celor două zile de sărbătoare, mă torturau și mă îmbolnăveau. De fapt, totdeauna am simțit o repulsie față de dezmățul beției populare și cu atât mai mult aici, în acest loc. În zilele acelea nici măcar șefii nu călcau prin închisoare, nu se făceau percheziții, nu se căuta băutura, înțelegându-se că o dată pe an chiar și acestor proscriși trebuie să li se permită să se relaxeze, pentru că altminteri ar fi și mai rău. Până la urmă furia mi s-a aprins în suflet. L-am întâlnit pe polonezul M-cky, unul dintre deținuții politici, care m-a privit sumbru, cu o lucire în ochi și buzele au început să-i tremure. „Je hais ces brigands!” mi-a spus el, scrâșnind din dinți, și și-a văzut de drum. M-am întors în dormitor, deși cu un sfert de oră mai înainte ieșisem în fugă de acolo ca un descreierat, când șase huidume s-au aruncat deodată asupra unui tătar beat, Gazin, ca să-l potolească, și l-au luat la bătaie; îl băteau prostește cu niște lovituri care ar fi putut omorî și o cămilă; dar știau că acest Hercule e greu de omorât și de aceea îl băteau fără grijă. Acum, întorcându-mă, l-am observat pe Gazin în fundul camerei, într-un colț zăcând în nesimțire, aproape fără să dea vreun semn de viață; era acoperit cu un cojoc și toți îl ocoleau tăcuți; toți trăgeau mari speranțe că își va reveni a doua zi spre dimineața, „dar mai știi ceasul rău, poate să și moară omul dintr-o bătaie ca asta”. M-am strecurat la locul meu, în dreptul unei ferestre cu grilaj de fier, m-am întins pe spate, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Îmi plăcea să stau aș; dacă dormi, nimeni nu se leagă de tine, așa că poți visa și medita. Dar nu-mi venea să visez; inima îmi bătea neliniștită, iar în auz îmi răsunau cuvintele lui M-cky: „Je hais ces brigands!”. De altfel, la ce bun să descriu impresiile de atunci, când și acum visez acea perioadă din viața mea și acestea sunt visele care mă chinuie cel mai mult? Poate că se va observa că până în prezent nu am dat la tipar amintiri despre anii petrecuți la ocnă. „Amintirile din casa morților” le-am scris acum15 ani, atribuindu-le unui personaj imaginar, unui criminal care și-ar fi asasinat soția. Apropo de asta, adaug și amănuntul că de atunci mulți cred și susțin chiar și până astăzi că am fost deportat pentru uciderea soției mele.
Încetul cu încetul, chiar m-a cuprins toropeala și, fără să-mi dau seama, m-am cufundat în amintiri. De-a lungul celor patru ani de muncă silnică îmi rememoram mereu trecutul și cred că mi-am retrăit întreaga viață în amintirile care îmi veneau singure; arareori le evocam în mod deliberat. Punctul de plecare era un punct, o linie, uneori insignifiantă, iar apoi, încetul cu încetul se amplifica într-un tablou întreg, devenea o impresie puternică și totală. Analizam aceste impresii, atribuindu-le noi trăsături celor demult trăite și, mai ales, îmi modificam trecutul, îl corijam neîncetat și asta era toată distracția mea. De data aceasta nu știu de ce mi-am amintit o clipă imperceptibilă din frageda copilărie, de pe vremea când nu aveam decât nouă ani, o clipă ce părea cu totul uitată; dar pe atunci îmi plăceau mai ales amintirile din fragedă copilărie. Mi-am amintit luna august, satul nostru, o zi uscată și senină, dar răcoroasă și cu vânt; vara era pe sfârșite și curând urma să plec la Moscova ca să mă plictisesc din nou toată iarna cu lecțiile de franceză și îmi părea atât de rău să părăsesc satul. Am traversat aria și, după ce am coborât în râpă, am urcat în losk – așa se numea la noi un stufăriș des care creștea de partea cealaltă a râpei și se întindea chiar până la crâng. Am intrat și mai adânc în tufișuri și aud nu departe de mine, la vreo 30 de pași, în poiană, un mujic care ară singur. Știu că ară pe o pantă abruptă, calul înaintează cu greu și până la mine ajung strigătele țăranului: „Diii!” Îi cunosc aproape pe toți mujicii noștri, dar nu știu care este cel care ară acum și mi-e totuna, sunt absorbit de treburile mele, am și eu ocupațiile mele: îmi rup o vargă de alun ca să bat broaștele cu ea; vergile de alun sunt atât de frumoase și de puțin rezistente, nici nu se compară cu cele de mesteacăn. Îmi rețin atenția gâzele și gândacii; fac colecție și unii sunt foarte frumos colorați; îmi plac și șopârlele mici, iuți, roșii-galbene, cu picățele negre, dar mă tem de șerpi. De altfel, de șerpi dau mult mai rar decât de șopârle. Ciuperci sunt puține, după ciuperci trebuie să te duci în mestecăniș și mă gândesc s-o pornesc într-acolo. N-am iubit nimic mai mult în viață decât pădurea cu ciupercile și fructele ei sălbatice, cu gâze și păsări, cu arici și veverițe, cu mirosul reavăn de frunze putrezite, care-mi plăcea atât de mult. Și, chiar acum, când scriu aceste rânduri, încă mai simt mireasma mestecănișului nostru de la țară; aceste impresii rămân pentru toată viața. Deodată, în liniștea aceea adâncă, am auzit clar și distinct un strigăt: „Vine lupul!”. Am scos un țipăt și, înspăimântat peste poate, urlând ca din gură de șarpe, m-am repezit spre mujicul care ara în poiană.

Era Marei, mujicul nostru. Nu știu dacă există un asemenea nume, dar toți îi spuneau Marei. Era un țăran de vreo 50 de ani, robust, destul de înalt, cu o barbă castanie, lată și deasă, bine încărunțită. Îl cunoșteam, dar până atunci nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu el. Auzindu-mi țipătul, chiar și-a oprit mârțoaga și când eu, venind în goană, m-am agățat cu o mână de plug și cu cealaltă de mâneca lui, și-a dat seama că eram înspăimântat.

-Vine lupul! am strigat eu cu sufletul la gură.

El și-a ridicat capul și a privit involuntar în jur, aproape dându-mi crezare pentru o clip.

-Unde-i lupul?

-A strigat… Cineva a strigat acum: „Vine lupul!” am bolborosit eu.

-Ce tot spui acolo, care lup? Ți s-a năzărit, asta-i! Ce lup să fie aici! Mormăia el, încercând să-mi dea curaj. Dar eu tremuram ca varga și mă agățam și mai tare de zăbunul lui. Cred că eram foarte palid. El mă privea cu un zâmbet neliniștit, vizibil îngrijorat și alarmat de spaima mea.

-Ia te uită la el, s-a spăriet, aoleu! Spuse el, clătinând din cap. Ei, gata, băiete. Iaca, zău, băiete!

Și-a întins mâna și, deodată, m-a mângâiat pe obraz.

-Gata, hai, Hristos te apără, închină-te.

Dar eu nu-mi făceam semnul crucii, colțurile buzelor îmi tresăreau și asta părea să-l uimească cel mai mult. Și-a întins încet degetul gros cu unghia neagră, murdar de pământ și mi-a atins încetișor buzele tremurânde.

-Iaca, uite, zău, îmi zâmbi el matern, Doamne, asta-i, chiar așa, vai, vai!

În sfârșit am înțeles că nu e niciun lup și că strigătul „Vine lupul” mi s-a năzărit. De altfel, strigătul fusese foarte clar și distinct, dar asemenea strigăte mi se mai năzăriseră o dată sau de vreo două ori până atunci și eu știam asta. (Apoi, odată cu copilăria mi-au trecut și halucinațiile.)

-Ei, eu am plecat, am zis privindu-l întrebător și timid.

-Du-te, iar eu am să mă uit în urma ta. N-o să las lupul să te prindă! Adăugă el, continuând să-mi zâmbească părintește. Ei, Hristos fie cu tine, du-te. Și-a făcut semnul crucii asupra mea, apoi s-a închinat și el. Am plecat, privind înapoi aproape la fiecare zece pași Cât am mers, Marei a tot stat cu iapa lui, privind în urma mea, făcându-mi de fiecare dată semn din cap atunci când priveam înapoi. Mie, trebuie să recunosc, mi-era un pic de rușine față de el că mă speriasem așa, dar am mers temându-mă încă foarte tare de lup până am urcat costișa râpei și am ajuns la prima șură; aici mi-a trecut frica și deodată mi s-a aruncat în brațe câinele nostru de curte Volciok. Cu Volciok mi-am revenit cu totul și m-am întors spre Marei pentru ultima oară. Nu-i mai puteam distinge fața, dar simțeam că îmi zâmbește blând ca mai înainte și că dă din cap. I-am făcut un semn cu mâna, el mi-a răspuns și a început să-și mâne iapa.

-Dii, dii! se auzi iar strigătul lui îndepărtat și iapa începu din nou să tragă plugul.

Nu știu de ce, toate acestea mi-au venit deodată în minte, cu o precizie uimitoare și cu toate detaliile. Brusc, m-am dezmeticit, m-am ridicat pe prici în capul oaselor și țin minte că pe buze încă îmi mai stăruia zâmbetul blând al aducerii aminte. Preț de aproape un minut am continuat să-mi amintesc.

Atunci, întorcându-mă acasă de la Marei, nu am povestit nimănui „aventura” mea. Și ce aventură fusese asta? Și pe Marei l-am uitat atunci foarte repede. După aceea, întâlnindu-l când și când, n-am intrat niciodată în vorbă cu el, n-am pomenit nici de lup, nici de altceva, și deodată acum, după 20 de ani, în Siberia, mi-am amintit întâlnirea noastră atât de clar, până la ultimul amănunt. Înseamnă că mi-a pătruns în suflet pe neștiute, de la sine și fără voia mea, și dintr-odată mi-a venit în minte când aveam nevoie de ea; mi-am amintit zâmbetul acela duios, ca de mamă, al sărmanului iobag, mi-am amintit cum își făcea cruce, cum clătina din cap: „Iaca, s-a spăriet mititelul”. Și mai ales degetul lui cel gros, murdar de pământ, cu care atinsese încetișor, cu tandrețe timidă, buzele mele tremurătoare. Bineînțeles, oricine ar fi dat curaj unui copil, dar aici în această întâmplare singuratică, s-a întâmplat parcă ceva cu totul deosebit; nici dacă aș fi fost propriul lui fiu nu m-ar fi mângâiat cu o privire mai luminată de dragoste; și cine l-a pus să facă asta? Era iobagul nostru, iar eu eram, totuși, conașul lui. Nimeni n-ar fi aflat cum m-a mângâiat și nu l-ar fi răsplătit pentru asta. Oare chiar iubea atât de mult copiii? Există și asemenea oameni. A fost o întâlnire singuratică, pe câmpul pustiu și numai Dumnezeu din ceruri a văzut, poate, de sus, ce simțire adâncă și luminată, ce gingășie delicată, aproape feminină poate să se reverse din inima unui mujic rus, din topor, ignorant până la sălbăticie, care pe atunci nici nu visa să fie liber. Spuneți-mi, nu la asta se gândea Konstantin Aksakov, vorbind despre înaltul nivel de cultură al poporului nostru?

Iar când m-am dat jos de pe prici și m-am uitat în jur, țin minte că am simțit deodată că mă pot uita altfel la acești nenorociți și că, subit, printr-o minune, mi-a dispărut orice fel de ură și de răutate din inimă. Am pornit, privind cu atenție chipurile celor pe care îi întâlneam. Acest bărbat ras în cap, ponegrit de toți, cu fața marcată de stigmate, beat, care-și urla cântecul răgușit de bețiv, poate că este același Marei, căci nu pot pătrunde cu privire ca să văd ce-i în sufletul lui. În seara aceea l-am mai întâlnit o dată pe M-cky. Bietul de el! Nu putea să aibă niciun fel de amintiri despre niciun fel de Marei și nici un alt unghi de vedere asupra acestor oameni, în afară de „Je hais ces brigands!” Da, polonezii au îndurat atunci mai mult decât noi!

„Jurnal de scriitor”, Ed. Polirom, 2008, traducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov și Emil Iordache.