Nepsalmodiat

Într-o noapte furtunoasă, înspre revărsatul zorilor, ploaia s-a potolit deodată și un taifun demonic, un vânt puternic a suflat, și astfel a încetat potopul de apă, după ce vreme de trei ceasuri a făcut ca tot satul să plutească în valea de lângă țărm. Marele torent, aflat în mijlocul frumosului bazin fluvial, și-a ieșit din matcă, a luat două poduri, s-a revărsat peste toate casele, atât peste cele ale săracilor, cât și peste cele aflate la nivelul solului, făcând în așa fel ca femeile, copiii și animalele să trebuiască să înoate în această cădere de ape.

Apa s-a înălțat până la podelele caselor, cei mai mulți dintre locuitori de abia apucând să se refugieze la caturile de sus și în balcoane. Ceea ce se putea discerne în acel întuneric lucios nu era decât un haos plutitor. Nu se mai vedea nicio stea, nici măcar steaua polară, nici o pasăre nu cânta, nici un ceas nu mai bătea. Fiecare dintre cei năpăstuiți nu și-ar fi putut imagina nimic altceva decât că ziua aceea de sfârșit de noiembrie nu avea să se mai sfârșească niciodată. Dintr-odată, pe la miezul nopții, s-a auzit un țipăt puternic, exotic:

-Pi Pi! Pi Pi! Pi Pi!

Vocea aceea era inexplicabilă. Nici o bătrână nu ar fi fost în stare să-și strige, la un asemenea ceas, rațele care, de altfel, și-ar fi găsit bucuria și somnul, așa cum adeverea un oarecare sătean, despre care se spunea că avea știință de astfel de lucruri, desigur, „plutind pe apă”. Vocea, neașteptat de ascuțită, se putea compara cu sunetul a zece sirene, și nu era posibil să fie omenească. Potrivit explicației, care părea cea mai logică la momentul de atunci, stăpânul întunericului îndrăznise să-și scoată la vedere râtul urât printr-o fereastră a întunecatului necunoscut, în acea beznă udă și, neputându-și ascunde întunecata bucurie pentru suferința celorlați, pentru că-i vedea pe oameni plutind, ca și când s-ar fi metamorfozat într-un soi de rațe, a lepădat acel strigăt de batjocură amară față de lumea obidită..

***

În cele din urmă, după multă vreme, un vânt năprasnic, răspândind peste tot ceață a suflat nebunește. A tăcut răpăitul monoton al ploii, vuietul adânc al talazurilor răsuna acum din port, au încetat și șuieratul înfricoșător al scripeților și asprul zăngănit al lanțurilor, pe care le târâia și cu care se juca furtuna.  În apropierea a cinci sau șase vase mai mari, ancorat în siguranță, un mic cuter, cu carenă nouă, părea să se clatine în bezna adâncă, între Daskalio, insulița stâncoasă, joasă ca înălțime, și vechiul dig din apropierea aluviunilor, răspândite acolo de revărsările șuvoiului. Pentru o clipă, când vântul ajunsese la culmea furiei sale, s-a auzit un sunet ascuțit de la cuter, diferit de vuietul talazurilor și de șuieratul scripeților. Părea un sunet de agonie.

Doi sau trei marinari care locuiau în zona de coată, aproape de chei, au deschis geamurile și priveau neliniștiți spre vasele bătute de valuri. Nici că înțeleseseră ce însemna strigătul sau zgomotul acela. Unul dintre ei a strigat atunci către vecinul său:

-Cine să se ducă, căpitan` Sterghios, să-l strige pe Mitrea, cel de curând însurat? Nu văd cuterul cu ochi bun.

-Cine să se ducă, căpitan` Nicolas? a răspuns nepăsător Sterghios.

-Vai de săracul Frangulas!, a spus cel ce vorbise mai întâi.

Cei doi marinari erau îmbrăcați în hainele lor de noapte. De altfel, știau că proprietarul micului vas avea obiceiul să doarmă acasă, iar casa lui nu avea avantajul de a fi la țărm. Cuterul avea o „carenă nou”, iar deținătorul era „de curând însurat”. Înlăuntrul vasului se afla singur tovarășul său, bătrânul marinar Coțos Frangulas, a cărui treabă era și aceea de a păzi vasul.

De îndată ce persoana numită căpitan Nicolas și-a exprimat acea ușoară îndoială, ca un răspuns la acel vai, au răsunat un troznet înfricoșător și un zgomot, împreună cu un șuierat ascuțit. Părea asemenea unui hohot în întuneric al unui demon maritim. În dezlănțuirea elementelor firii și în tumultul de toate felurile, un ochi fără experiență și o ureche neexersată n-ar fi putut distinge aproape nimic. Doar cei doi căpitani de vase, în pofida acestui fapt, au înțeles de la ferestrele lor, ce se întâmplă și au slobozit un strigăt îndoit.

-S-a dus cuterul!, a spus cu o durere netăgăduită Nicolas. Păcat! Ce păcat!

-S-a făcut praf!, a spus Sterghios, ca un neîndurat și nepăsător cenzor.

***

Dimineața toți au aflat că furtuna a desprins ancorele micului cuter, vasul făcându-se nevăzut, dimpreună cu Coțos Frangulas, singurul pasager de pe acesta.  S-au găsit câțiva care să se ducă să-l anunțe pe căpitanul vasului, a cărui locuință se afla la două străzi depărtare de chei, dar era deja prea târziu. S-a făcut încercarea de a naviga cu o barcă mare de transport cu șase vâsle, spre partea de sus, la gura portului, în pofida vântului furios ce sufla dinspre uscat, dar nu au reușit să treacă de gura portului, nici să se îndrepte în acea direcție. Vasul se făcuse nevăzut.

În ziua următoare cerul s-a înseninat. Marea nu mai era deloc agitată și nici suflarea mai ușoară, asemănătoare mârâitului îndârjit de câine care este cu greu făcut să tacă, nu se mai făcu simțită. Toți își mărturiseau regretele în fața tânărului căpitan Mitrea, pentru cele petrecut, dar pe urmă toți făceau, așa cum obișnuiesc marinarii, fie pe față, fie pe ascuns, aluzii neiertătoare la adresa lui. Cu siguranță, Mitrea era proaspăt căpitan de vas. Până atunci călătorise câțiva ani pe întinsele mări cu goeleta cu două catarge a tatălui său. Era firesc să fie un „ageamiu” și să nu știe bine nici să chivernisească vasele de coastă, nici să-și lege vasul în port, de vreme ce dormea, desigur, acasă. Pentru un proaspăt căsătorit, pe vas proaspăt lăsat la apă. Dar, vai de Frangulas!

***

Da, Frangulas era bătrân și aproape neputincios. Ciudat, sucit, pe jumătate nebun. Cu privirea șașie, straniu și cu mințile rătăcite. Femeia sa l-a alungat. Pentru câtva timp a stat într-un subsol, din mila cuiva. Mergea la pescuit cu bărci sau vase mai mici, dar, de obicei, noaptea și-o petrece în subsol. În sfârșit, când Mitrea care îi era nepot de gradul doi, și-a terminat cuterul, l-a angajat ca membru permanent al echipajului și totodată paznic de vas. „De ce să te îndatorezi moșule”, i-a spus, „și să dormi într-un subsol străin de vreme ce femeia ta, spre binele tău te-a alungat? Vino să dormi înăuntru, în cuter, sub provă, unde se face foarte cald, unde este mâncare, băutură și unde ai putea trăi omenește”.

***

Bietul Coțos, cu câteva zile înainte, cu ocazia înmormântării unui vecin de-al său mai vechi s-a întâmplat să intre în biserică, în timp ce se cânta rânduiala înmormântării. Nu participa la sujbe cu consecvență. Unii îl ironizau, spunându-i că este „farmazon”. Dar acesta era din fire zeflemitor și capricios în ce privește filosofia de viață, dobândită de la sine. A traversat biserica ajungând până dincolo de locul psaltului, în fața treptelor Sfântului Altar, și s-a apropiat de un dascăl tânăr, de școală primară, care obișnuia să cânte la strană și la această înmormântare stătea în partea stângă, ajutându-i pe preoți la stihul „Doamne, odihnește sufletul robului tău”, pe care psaltul îl repeta alternativ. Frangulas a râs straniu și a spus cu o voce sonoră:

-Anatema robului tău?!? Ce spui tu acolo, dascăle?

Psaltul i-a făcut semn să tacă. Și cu o privire de jur-împrejur adresată celorlalți, le-a recomandat să nu-i dea atenție, ca să nu aibă loc vreo întrerupere a slujbei.

După puțină vreme, Frangulas a repetat:

-Ce îi tot cântați?… Ce, îi faceți nani-nani?… Toți ne-om duce la naiba!…

Dascălul i-a făcut iarăși un semn în chip aspru, ca să tacă. Și Coțos s-a îndepărtat.

***

După puține zile, așa a fost să fie, acest bătrân marinar, care, în acea dimineața – cine știe? –, cu acea veselie macabră, nu a avut altă intenție, se pare, decât să arate zădărnicia și convenționalitatea și banalitatea oricărei deprinderi omenești, până și ale acestui cortegiu funerar; acest bătrân care n-a avut parte să se învrednicească nici de cea mai de pe urmă mângâiere, nici de înmormântare, urma să vadă întreaga, îngrozitoarea paradă demonică, înfricoșătorul cortegiu al tuturor stihiilor cerului, al vânturilor, al talazului, cum se vor fi ridicat în chip frenetic deasupra creștetului său îmbătrânit, împrejurul capului alb, neîngrijit; urmând ca scrâșnetul lanțurilor, și scripeților, și pânzelor de corăbii, se scufunde în talaz, „nepsalmodiat, neînvelit în pânză de giulgiu, nebocit”.

Povestirea face parte din volumul „Povestiri de Paști” de Alexandros Papadiamantis apărut la Editura Sophia/Editura Metafraze, în traducerea pr.dr. Gabriel Mândrilă, și care poate fi comandat de pe siteul librăriei Sophia.