Păgâni fără Natură

Uneori cred că nu au existat oameni mai văduviți de frumos precum cei de astăzi. Și e un scandal că Biserica nu ajută. Vorbim, de exemplu, despre „planetă”, dar nu vorbim de păduri, de tufișuri, de izvoare, de vrăbii, de bursuci, de bolovani și arbuști. Wordswoth putea simți, atunci când își aducea aminte de pământurile pietroase pe unde a copilărit, o prezență

Al căreia locaș e soare-apune,
Oceanul arcuit, văzduhul viu,
Albastru cer și mintea omenească,
Un spirit, o mișcare ce îndeamnă
Făpturile cugetătoare, toate
Și tot ce poate fi gândit, și curge
Prin toate câte sunt.

Era un creștin, am putea spune, cu ticurile mentale ale unui panteist blând. Cu toată simpatia sa din tinerețe pentru Revoluția Franceză, lumea măreață din jurul lui nu a devenit niciodată o platformă politică sau un obiect de acțiune politică. Ar fi făcut-o, într-adevăr, urâtă. „Obținând și cheltuind, ne risipim puterile”, spune el adăugând că dacă viața ar fi doar despre asta, ar prefera să fie mai degrabă „un păgân alăptat într-un crez depășit; Lumea este prea mult cu noi”. A alerga  după voturi și a ridica vocea mânios nu este cu nimic mai bun.

Suntem marii stricători ai lumii; și nu am în vedere poluarea. Am crescut într-un peisaj urât presărat cu mine de cărbune și cu movile de praf din antracit – rebuturile a 80 de ani de târnăcoape și dinamită. Dar asta este măcar o urâțenie cinstită, deoarece energia trebuie luată din pământ. Altfel, trebuie să ne împăcăm cu tipul de viață de dinainte de Revoluția Industrială, iar asta înseamnă să spunem adio celor mai multe păduri care se întind acum în Nordul Americii. Pentru subzistență, fermierii au nevoie de pământ.

Suntem bogați dar construim urât. În loc să redimensionăm mărimea caselor noastre, în care fiecare membru al casei are o baie proprie indiferent de ora din zi, mutilăm dealurile și câmpiile cu acei uriași fără însușiri: turbinele eoliene. O mulțime de oameni doresc „să salveze planeta”, dar nu-și pun rufele la uscat la soare. Sunt puține lucruri la fel de vesele ca o sârmă de rufe atârnate la soare într-un vânt de primăvară: cămăși, pantaloni scurți și lungi, fuste de toate dimensiunile, la fel de diverse cum e omenirea toată.

Ne îmbrăcăm și avem o ținută urâtă. Cenușiul, ca să preluăm o sugestie de la C.S. Lewis, este culoarea preferată. Țipătorul este pe aproape. Dar acestea nu-i sunt firești omului, și nici nu apar din cauza sărăciei. Privesc la desenele realizate de pictorul american Gilbert Gaul, atunci când a mers în Nicaragua în 1892 pentru a vedea locul și oamenii. Nu erau înstăriți.  Astfel îi caracterizează el, iar imaginile depun mărturie în favoarea vorbelor:

„Sunt tablouri peste tot… Uite-l pe acest tânăr care vinde ananas. Nu poartă nimic în afara unui prosop. Iată o fată care reprezintă o îmbinare perfectă de culoare, fața sa bronzată, păr negru, cămașa galben-albă, fusta maro și sandalele acoperite de praf. O privești până dispare după colț și îți vine în minte să o urmărești pentru a mai trage cu ochiul; dar te uiți în altă parte și îți apare în față ceva la fel de frumos. Poate este un tânăr domn, cu o coamă de păr negru, care se revarsă de sub pălărie, cu mustața întoarsă, cu o eșarfă veselă la mijloc, o mică sabie la brâu, și cu un cocoș de lupte sub braț.”

În aceeași carte (The Century, July, 1893) descoperi gravuri ale unor șefi de trib indieni, realizate de sculptorul Olin Warner pentru a le onora curajul și înțelepciunea. Dintre aceștia se distinge Șeful Joseph, ale cărui codițe de păr, grijuliu legate, atârnă de un gât viguros; cel mai strălucit dintre militarii indieni, care a jurat că „nu se va mai război niciodată”, arată calm, sobru și mărinimos. Are fața unui om înțelept și curajos, care a fost înfrânt și tratat rău de oameni mai prejos decât el. Nu este urât, nu iese în față, nu este narcisist. A-l compara cu trupurile și fețele murdărite de lozinci, împănate în locuri ciudate cu metale și cu părul înmuiat în culori pe care natura nu le-a văzut vreodată, este ceva trist – o dezamăgire, de parcă ai fi ieșit dintr-o pădure direct într-o rampă de gunoi.

Noi, creștinii, ne ținem mai mult sau mai puțin de legea morală, dar nu-i vedem frumusețea.

Oricine ar un simț rafinat a ceea ce este un tânăr ar fi copleșit de dezgust la ideea că tânărul se mutilează pe sine, într-un moment de deznădejde. Vederea tristă a urâțeniei ne-ar izbi înainte de a putea aduce un argument moral. E ca și cum cineva ar face o groapă pe locul unei dumbrăvi, fără niciun alt motiv decât capriciul personal.

Oricine are un simț rafinat a ceea ce înseamnă o căsătorie ar fi deziluzionat să vadă cum un bărbat și o femeie se joacă de-a căsnicia, prea precauți ca să aleagă o viață de iubire. E ca și cum cerurile ar fi mereu gri și niciodată albastre.

Nu este de ajuns să vezi că un lucru este moral iar altceva este imoral. Facultățile noastre poate că sunt împărțite în departamente, dar omul nu este așa. Omul care trebuie să stea pe câmpul de luptă, trebuie musai să vadă frumusețea cutremurătoare a mărinimiei sale; altfel, ne putem aștepta să dea bir cu fugiții. Trebuie să educăm simțul frumosului pentru ceea ce este moral și al urâțeniei pentru ceea ce este greșit, deoarece chiar și când cei răi se înveștmântează în lumină, nu pot să țină hidoșenia lor departe. Mulți preoți vorbesc despre învățătura bisericii în privința sexului și a căsătoriei, dar dacă omul nu vede frumusețea acestor lucruri – iar ele astfel sunt – ne putem aștepta să dea și el bir cu fugiții. Trebuie să ne așteptăm să nu vadă nimic urât, să nu simtă niciun fel de dezamăgire cruntă când sunt încălcate legile morale.

Dar unde poate fi găsit în Biserică un simț al frumosului? Ceea ce Wordsworth a descoperit în dealurile și piscurile din Cumberland, poate fi descoperit de orice țăran creștin în biserica sa din țară – și mă refer la apropierea de măreția lui Dumnezeu, care să-l miște și să-I mulțumească și să-L laude printr-o frumusețe tăcută, solidă, care să dăinuie. Nu ar trebui să fie ceva controversat dacă spun că gunoiul este rău. Nu vorbesc de lucruri care nu sunt capodopere. Un cântec popular poate că nu e o capodoperă, dar este bun și trainic, la fel ca o masă făcută de un meșteșugar priceput. Nimeni nu vrea un scaun care se prăbușește când te așezi pe el. Dar cântecele pe care le cântăm, picturile de pe pereții bisericilor de azi, toate acestea sunt ca niște bucăți rupte dintr-un scaun prost. Și cât timp le ținem primprejur, declarăm implicit că nu ne pasă prea tare de ce facem. Dar chiar dacă ne pasă, nu contează. Nu atragi sufletele oamenilor cu gunoaie, chiar și atunci când ei înșiși nu știu altceva.

În sensul acesta, e mai tentant să fii un pseudo-păgân cu un simț viu al frumuseții umane, decât un creștin cu simțurile frumosului amputate. Wordsworth, dacă ai mai fi astăzi printre noi să ne înveți mai bine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *