În căutarea celebrității

05/07/2021    |   de Theodore Dalrymple

Toată viața am încercat să-i înțeleg pe oameni, dar nu am reușit. Poate că, dacă i-aș fi înțeles mai bine, atunci aș avea mai multe din preocupările lor.

Să luăm, de pildă, emisiunile de televiziune, „reality show”-uri. După ce m-am întors recent în Franța, am descoperit din întâmplare că o familie pe nume Gayats a devenit celebră. Din ce motiv? În principal datorită numerelor: doi părinți și nouă copii.  În măsura în care îmi pot da seama, nu era nimic altceva care să-i distingă. Au fost descoperiți de un canal de televiziune care i-a făcut vedete. Dacă vrei și te simți înclinat spre așa ceva, îi poți urmări zilnic. Au pagini de internet dedicate unde se răspunde la întrebări importante de felul: „care dintre membrii familiei Gayat a rămas însărcinat?”. Sute de mii de oameni îi „urmăresc” (pe social media).

Pentru mine este și mai de neînțeles că ei sunt acum priviți și plătiți regește ca „influenceri”; adică, atunci când pomenesc un brand sau un serviciu – săpun și muștar, de exemplu – primesc bani.

Poate o asemenea reclamă să-i facă pe oameni să-i copieze? Din moment ce lumea afacerilor este dură și nu ar da bani dacă nu ar exista un avantaj comercial, presupun că există dovezi convingătoare sau cel puțin plauzibile că influencerii chiar au influență.

Să admitem, așadar, că atunci când familia Gayat (al cărei venit lunar ca influenceri este mai mare decât venitul pe un an din alte surse) ne este prezentată folosind un anumit brand, vânzările acelui brand cresc. Dacă cererea pentru acel ceva este elastică sau inelastică este irelevant.

Însă ce fel de om este acela care este influențat să cumpere un anumit brand din ceva, doar pentru că a văzut la televizor un membru al familiei Gayat folosind sau consumând acel brand? Există ceva mai superficial?

La fel de tainică rămâne pentru mine atenția acordată părerilor vedetelor în legătură cu subiecte precum încălzirea globală sau situația din Burma. Ca toți ceilalți, au dreptul, bineînțeles, şi ele la o opinie, nu însă și la atenția tuturor. Această atenție este, în fapt, deprimantă. Ceea ce ei afirmă nu reprezintă altceva decât clișee, iar când se întâmplă să iasă din linia de partid, partidul fiind acela al progresiștilor, furia îndreptată împotriva lor amintește de ferocitatea celor care linșau pe vremuri oameni. Simplul gând că asta te așteaptă dacă nu respecți punctajul este de ajuns pentru a le face pe cele mai multe vedete să se agațe de ortodoxia prestabilită. Multe dintre ele știu că toată celebritatea lor este clădită pe nisipuri mișcătoare.

Cultul celebrității, ca o calitate în sine indiferentă de valoarea celui care este celebru, rămâne la fel de tainic pentru mine. Mulți sunt cei care caută celebritatea de dragul ei. Le este de  ajuns. Dar ce înseamnă că oamenii sunt celebri pentru faptul de a fi celebri? După cum spunea Mareșalul Mobutu Sese Seko, este nevoie de doi oameni pentru a exista corupție. În același fel, celebritatea atașată unei persoane pentru niciun alt motiv, are nevoie de cineva – prin definiție, mulți oameni – pentru a fi conferită.

Vedetele celebre pentru faptul de a fi celebre trebuie că au o anumită însușire subtilă care le distinge de alții. Astfel încât, de pildă, în zilele noastre este ceva foarte neobișnuit ca o familie să aibă nouă copii (deși în 1986, când am vizitat Rwanda, femeile aveau în medie nouă copii, iar datorită progresului medical, care într-o anumită măsură a ajuns chiar și în acele părți din lume, majoritatea lor supraviețuiau).

Dar trăsătura care distinge astfel de vedete nu trebuie să fie ceva de felul în care depășesc complet posibilitățile audienței – cum ar fi pentru mine, de exemplu, fizica cuantică. Drept urmare, vedeta trebuie să fie în mod fundamental „unul dintre noi”, cineva din marea masă a mediocrităților. În fapt, o vedetă aș fi putut fi și eu dacă lucrurile ar fi stat doar un pic diferit. Pe cale de consecință, vedeta modernă este ecranul unde sunt proiectate visele gloatei.

Când a început acest cult? La fel ca în cazul majorității fenomenelor sociale sau culturale, este imposibil de avansat o dată precisă. În mod evident, celebritatea dincolo de un cerc restrâns de cunoștințe personale necesită mijloace de comunicare la distanță. Este nevoie, de asemenea, de o concentrare a populației. Aceste condiții se dezvoltă gradual, nu dintr-odată, însă astăzi sunt satisfăcute ca niciodată în istorie.

Cine a fost prima vedetă din istorie? Nu există un răspuns corect la această problemă, dar de fiecare dată când îmi pun această întrebare, mă gândesc la dramaturgul George Bernard Shaw, care întotdeauna sau foarte des (cel puțin așa mi se pare mie) a preferat notorietatea – o formă de celebritate – în dauna adevărului. A fost foarte talentat, desigur; nimeni nu ar putea spune despre el că a fost celebru pentru faptul de a fi celebru. Era isteț, iar unele dintre piesele sale încă merită jucate, ceea ce nu se poate spune despre multe din creațiile dramaturgilor din epocă. Cu certitudine nu a fost o mediocritate de felul vedetelor contemporane.  Dar era prea conștient de avantajele auto-promovării, pe care le urmărea cu asiduitate. L-a făcut să se opună părerilor comune pentru că erau comune, nu pentru că erau greșite.

Când celebritatea este în același timp mai dorită și mai prevalentă, ea va fi obținută de oameni cu virtuți din ce în ce mai puține. A fi total necunoscut devine o rană, o jignire, un semn de ratare; celebritatea este singurul garant al valorii personale. A fi cunoscut pentru ceva complet lipsit de importanță este infinit mai bine decât a nu fi deloc cunoscut. Economistul John Maynard Keynes l-a întrebat odată pe Lloyd George (primul ministru britanic) la ce se gândește când este singur. „Când Lloyd George este singur, nu mai există nimeni”, a replicat el.

De atunci, de la sfârșitul Primului Război Mondial, numărul celor care au încetat să existe pentru ei înșiși în absența unei audiențe și care se prețuiesc pe ei înșiși în funcție de mărimea audienței, a crescut exponențial. Și ei speră, cu ajutorul unei false logici, că prin imitarea vedetelor, vor deveni la rândul lor vedete, iar în felul acesta mai reali și mai importanți.

Volumul „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi cumpărat de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *