Houellebecq și popularitatea depresiei

Michel Houellebecq, care a fost recent decorat cu Légion d’honneur, este cel mai celebru scriitor din generația sa. Poate că există diagnosticieni mai perceptivi ai răului din civilizația occidentală (presupunând că există ceva de diagnosticat), dar dacă există, eu nu am auzit de ei.

Noi, intelectualii, de regulă punem semnul de egalitate între o carte best-seller și trivialitate sau superficialitate. Chiar și ideea de best-seller este ciudată pentru cineva care gândește cu capul său. De ce ar alege cineva să cumpere sau să citească o carte, doar pentru că un număr foarte mare de alți oameni au făcut asta, indiferent de calitatea sau subiectul cărții? Și cu toate acestea, librăriile aranjează cărțile în categoria de best-seller, în același fel în care le aranjează după subiect (sănătate, wellbeing sau Orientul Mijlociu).

Dacă vânzările unei cărți reflectă valoarea ei depinde de cititori. Am cunoscut cândva pe cineva a cărui mamă a scris o carte despre cum să ai grijă de capre, iar acea carte avea vânzări incomparabil mai mari decât cărțile mele, și îi oferea femeii posibilitatea unei vieți excelente. Astăzi, de când a explodat comerțul online, categoria de best-seller s-a diluat într-o așa măsură încât aproape orice volum poate fi prezentat ca un best-seller, cum ar fi de pildă în categoria olăritul din Mesopotamia.

Oricum ar sta lucrurile, Michel Houellebecq este cu siguranță un autor foarte bine vândut. Prima ediție din cel mai recent roman al său „Sérotonine” a fost tipărită în 330.000 de exemplare; rar am văzut asemenea mormane dintr-o singură carte în Franța. Mai mult, pare că s-au vândut; altfel ar fi fost îndepărtate dacă nu s-ar fi vândut la fel de repede pe cât anticipau editorii. Nu există însă dubii cu privire la popularitatea lui Houellebecq, ca să nu amintim de popularitatea sa în alte țări.

Ar fi, totuși, foarte rău dacă am conchide de aici că avem de-a face cu un simplu scriitor captivant (spun simplu, ca și cum ar fi ceva foarte la îndemână sau nedemn să vinzi atât de multe cărți, deși nu e nici una, nici alta), dar captivant este cu siguranță. De asemenea, este un scriitor serios și tulburător.

Ne tulbură în mod repetat când ne pune în față superficialitatea existenței noastre într-o societate de consum modernă și prosperă,  cu tendința noastră de a vedea viața bună drept o serie prelungită de momente plăcute, fără niciun scop mai adânc sau transcendent în viețile noastre. Nu ne oferă nicio soluție – nu ne spune să ne apucăm de împletit coșuri sau să jucăm ping-pong – și nici nu propune ceva prin care să umplem golul lăsat de absența unui scop mai cuprinzător. Scrie romane, nu manuale de auto-ajutor.

 Orice pasionat de Houellebecq va recunoaște rapid temele sale sau mai degrabă tema și subtemele. În toate romanele sunt scene pur și simplu pornografice, cu descrieri detaliate și inutile ale unui anumit tip de sex. Apar atât de des încât bănuiești că sunt fanteziile autorului. Este bineînțeles o eroare elementară de critică literară să încerci a identifica personajul din roman cu autorul romanului, dar când ai în romane la rând același lucru, bănuiești că nu e doar o invenție, ci un reportaj.

Din punct de vedere fizic, dacă ne luăm după fotografii, Houellebecq nu impresionează. Mai degrabă, invers. Nici nu face eforturi de a arăta bine, să pozeze, de pildă, într-un dandy. Din nou, mai degrabă invers: nu face nici măcar efortul de a arată curat și îngrijit. Dușul nu pare a fi habitatul său natural și deși acum trebuie că e un om bogat, se îmbracă precum un drogat obișnuit dintr-un orășel de provincie francez. Presupun că iubește ceea ce urăște sau ceea ce critică atât de feroce.

Scenele de sex sunt, ca să zic așa, pur mecanice, în măsura în care nu sunt însoțite de niciun fel de afecțiune sau căldură umană. Știu oameni care văd în mâncare ceva de tip combustibil – mănâncă pentru a putea trăi – iar pentru ei reprezintă o necesitate biologică și nimic mai mult. Atitudinea lui Houellebecq față de sex pare similară. Există o acumulare de tensiune care trebuie eliminată și cam atât. Cu greu ar putea căpăta numele de senzualitate. E o mâncărime și trebuie să te scarpini dar nimic mai mult.

Deși mulți oameni găsesc abordarea sexului la Houellebecq deconcertantă și chiar dezgustătoare, există ceva important acolo: protagoniștii și povestitorii romanelor sale nu doar că nu găsesc în sex niciun fel de calitate transcendentă, dar nu găsesc acest lucru nici în altceva. Sunt complet deziluzionați de viață, deși e greu de spus dacă au avut vreodată iluzii. Cu toate că sunt educați și au ceea ce se numește în mod curent slujbe bune, fără niciun fel de probleme financiare, sunt prinși într-o depresie vagă, aceea a unei existențe fără sens. În ultima sa carte, de pildă, naratorul este un inginer agricol căruia i s-a părut întotdeauna absurdă munca sa, cum ar fi de pildă să încerce să sporească vânzările unui anumit tip de brânză, în timp ce mediul rural francez, în mod tradițional dominat de țărani autonomi, se destramă ca sistem social din cauza preluării afacerilor de către corporații. Într-adevăr, acest fenomen poate fi văzut în mare parte din Franța, unde multe orașe care pe vremuri slujeau drept centre de comerț pentru populația rurală și-au pierdut rațiunea de a fi, iar astăzi par niște orașe fantomă pentru vizitatori. Singura soluție pentru mulți dintre locuitorii întreprinzători este să migreze spre orașe mai mari, dar o astfel de rezolvare nu face decât să agraveze situația pentru târguri. Numărul celor care pot lucra de acasă nu este infinit, așa că economia cunoașterii nu va aduce prosperitatea în Franța rurală, cel puțin nu suficient de repede pentru cei care trăiesc astăzi acolo.

Houellebecq are reputația unui vizionar. În cărțile sale precedente a prevăzut ascensiunea terorismului islamic în Franța. În Sérotonine, care a fost scrisă probabil înainte de apariția mișcării „Vestele Galbene” (asta dacă un grup atât de amorf poate fi numit o mișcare), deși a fost publicată când evenimentele aveau deja o istorie de câteva săptămâni, el a întrevăzut proteste de masă la țară, în care fermierii blocau drumuri. Felul în care întrevede evenimentele pare să fie ceva mai mult decât o simplă ghiceală.

Practic în fiecare carte de-a sa găsești o ironie, în același timp delicioasă și deconcertantă. Deschid Sérotonine la întâmplare și peste ce dau la pagina 116

„Privind în urmă, lucrul cel mai remarcabil este că toate bunurile mele încăpeau într-o valiză. Cu siguranță nu îmi place să am prea multe pe acest pământ; ceea ce, în ochii anumitor filosofi greci (epicureicii? stoicii? cinicii? toate cele trei școlile?) reprezintă o dispoziție mentală foarte bună; mi se pare că perspectiva opusă a fost foarte rar susținută; a existat așadar în rândul filosofilor un consens în privința acestei probleme – ceea ce se întâmplă destul de rar și merită a fi subliniat.” 

Acest pasaj scurt spune foarte multe. În general, filosofii nu pică de acord. Când, în rarele ocazii, se întâmplă acest lucru, el are prea puțin sau niciun efect asupra comportamentului oamenilor. Știm cu toții de mult timp că banii nu aduc fericirea, că nu-i poți lua cu tine când mori, etc; dar noi (sau cel puțin mulți dintre noi) continuăm să căutăm banii ca și cum ar reprezenta summum bonum al existenței umane. De aici ajungem la problema raționalității Omului și a legăturii dintre cunoașterea și credința sa, pe de o parte, și acțiunile sale, pe de altă parte.

Autorul nu dă doi bani pe niciuna dintre pietățile moderne care au înlocuit credința religioasă, dar cărora le lipsește complet deschiderea credinței religioase spre frumos, sublim și mângâiere. Printre aceste pietăți se găsește, desigur, și ecologismul, care, dus la extrem, nu reprezintă altceva decât păgânism, și nu doar o dorință de a păstra Pământul curat. Unii merg până într-acolo încât doresc sfârșitul rasei umane astfel încât Gaia (Gheea) – sau ceva asemănător – să supraviețuiască. Un număr din ce în ce mai mare de oameni cred că este rău să ai copii deoarece vor consuma din resursele lumii. Pe de altă parte, Houellebecq nu cântă în struna marilor corporații. Iată-l aici pe povestitorul său discutând problema culturilor modificate genetic și a agrobusinessurilor:

„Că să vă spun drept, mă simțeam din ce în ce mai prost la muncă. Nimic nu a demonstrat pericolul culturilor modificate genetic, iar ecologiștii radicali erau în cea mai mare parte niște imbecili ignoranți, dar nimic nu demonstrase, pe de altă parte, siguranța acestor culturi. De asemenea, șefii mei erau pur și simplu niște mincinoși patologici.”

 Imbecili și mincinoși: cam asta ni se oferă mereu în lumea modernă, așa cum o concepe Houellebecq.

Niciun scriitor, din câți cunosc, nu are antene atât de receptive față de absurd, pe care îl scoate în evidență cu un dispreț distrugător. Povestitorul rememorează perioada când studia agronomie la un colegiu de elită din Franța (Houellebecq chiar a studiat acolo agronomie). Prietenul său cel mai bun, pe nume Aymeric, fumează foarte multă iarbă, iar în primul an la colegiu „avea o înfățișare tipic grunge, dar mergea dincolo de Nirvana și Pearl Jam, până la surse, iar în camera sa toți pereții erau căptușit cu sute de discuri pe vinil din anii 60 și 70: Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, The Who, erau chiar şi The Doors, Procol Harum, Jimi Hendrix, Van der Graaf Generator . . .”

Apoi „s-a întors după vacanță la colegiu, tuns și cu o garderobă complet nouă, iar când a făcut practica la Danone era la costum… Și-a făcut cea mai mare parte din practică în departamentul de marketing de la Danone, și te puteai aștepta pe bună dreptate ca restul carierei sale să fie concentrată pe găsirea unui nou yogurt sau a unui nou smoothie.”

 A găsi un nou yogurt sau un nou smoothie: există ceva mai absurd și mai inutil pentru un tânăr inteligent și educat, sau pentru oricine altcineva? Ce dorință umană pre-existentă ar putea fi împlinită de un nou yogurt sau un nou smoothie? Este expus astfel ridicolul cras al societății noastre de consum, în care un anumit tip de fericire este căutat în produse redundante și fără valoare. Dar, în același timp, știm că mașina economiei trebuie să meargă mai departe, căci altfel cădem în sărăcie. Nu poți să scapi de absurdul modern.

După care, în mod neașteptat, Aymeric ia o decizie neașteptată: anunță că va merge să conducă o fermă pe tărâmurile natale. Naratorul ne spune:

„Agronomii sunt prezenți în toate domeniile agrobusinessului, uneori pe poziții tehnice, cel mai adesea în management, dar aproape niciodată nu se întâmplă să devină fermieri… când m-am uitat pe lista de absolvenți am văzut că Aymeric era singurul din anul nostru care luase această decizie.” 

 În acest fragment, Houellebecq critică absurditatea educației moderne terțiare, în care indiferent de ce studiezi nu are nicio valoare vocațională, intelectuală, culturală sau spirituală. Floreta sa este foarte ascuțită; cărțile sale ne pun neobosit în față propriul nostru gol. Dar, cumva ciudat, ne place: Rău, rău!”, zice cumpărătorul, iar după ce pleacă se laudă.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.

Eseul de mai sus a fost tradus de la New English Review.