Oamenii de artă portughezi

Recent, am stat pentru câteva săptămâni la Paris într-un apartament care aparținea surorii unei prietene, care a murit la puțin timp după ce împlinise 76 de ani. Este un sentiment ciudat și întrucâtva  tulburător să te muți în casa cuiva care a murit nu demult și ale cărui lucruri sunt încă vii: nimicuri cotidiene (de exemplu, borcănașe cu tarhon și boia dulce) ca și jurnale de zi cu zi, albume de fotografii.  Existau liste cu ceea ce e de făcut, cărți de rețete și o cutiuță cu timbre pentru scrisori care nu vor mai fi scrise niciodată. Într-un asemenea context cine nu ar contempla  asupra propriei mortalități și apoi, cu un sentiment de vinovăție diluat, ca și cum a face altfel ar însemna să demonstrezi o lipsă de sentimente juste, și-ar vedea de viața sa ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Dacă ne simțim sănătoși nu simțim cumva ca și cum va exista mereu pentru noi un viitor, deși la nivel rațional știm că nu este adevărat? Și nu simțim un ușor sentiment de superioritate asupra celor decedați, un simț de automulțumire, ca și cum supraviețuirea noastră ar fi un semn al istețimii sau virtuții noastre, mai degrabă decât o simplă consecință a faptului că ne-am născut mai târziu?

Printre cărțile ei se găseau și manuale de engleză, de pe vremea când ea avea peste 40 de ani. Bănuiesc că a încercat să învețe mereu engleza și a făcut eforturi intermitente, fără să reușească însă cu adevărat. Cam asta este, pe de altă parte, povestea încercărilor mele cu germana și cu multe alte limbi.

A fost un fel de călătoare, iar printre cărțile ei am descoperit un volum din 1956 despre Portugalia. Era scris de un autor de care nu auzisem până atunci, Yves Botineau. Presupun că  atunci a fost în Portugalia, deoarece cărțile ei despre Islanda sunt cam din aceeași perioadă ca și și fotografiile excursiei ei acolo. Am frunzărit cartea despre Portugalia dar cu un interes crescând. În mare parte am ignorat textul, deoarece fotografiile erau cele care mi-au captivat imaginația. Erau fotografii frumoase, dar în același timp erau fotografiile unor lucruri frumoase, naturale.

Deși tocmai am spus că am ignorat textul voi cita totuși ceva de pe prima pagină:

„Această țară, care se bucură în ochii turistului de reputația de a fi un rai, este în realitate un tărâm foarte omenesc, ceea ce înseamnă nuanțat…”

Poate că așa e, dar e greu să ai o perspectivă nuanțată după ce privești pozele. Portugalia arăta într-adevăr paradisiac ceea ce încânta privirea, dar aducea și tristețe deoarece o asemenea frumusețe virgină aproape că a dispărut acum din lume.

Desigur, fotograful (un bărbat sau o femeie numită Yan) a făcut pozele astfel încât să excludă tot ceea ce era urât și discordant. Cu 50 de ani în urmă, poate că oamenii nu sufereau de acel sentiment bolnav după care urâtul este cumva mai real, mai autentic decât frumosul și drept urmare mai relevant pentru a fi captat în filme și în cărți. Astăzi credem că a căuta doar frumosul și a ignora urâtul este o derogare voluntară de la responsabilitatea noastră în condițiile în care urâtul stă lângă frumos aproape întotdeauna în viață (ca să nu mai vorbim de Portugalia.) Iar dacă ar fi să alegem între suspendarea voluntară a percepției urâtului și cea  a frumosului, prima ar fi mai înjositoare moral deoarece ar însemna o negare implicită a suferinței care merge adesea mână-n-mână cu urâtul.

În teoria economică a existat o teorie, cea mai celebră dacă e să ne luăm după cantitatea de cărți din librării, după care bogăția unei țări se obține în detrimentul sărăciei altor țări. Ca urmare, nu bogăția trebuie explicată, ci sărăcia. La fel stau lucrurile și în estetică: frumusețea se obține doar în detrimentul urâțeniei, urâțenia fiind consecința firească a nedreptății sociale. A lua partea frumuseții reprezintă o trădare a suferinței umanității, exploatarea mizeriei fiind în continuare precondiția pentru crearea frumuseții. Ar fi interesant de știut câți oameni educați moderni ar reacționa la fotografiile din Portugalia ale lui Yves Botineau spunând „Nu putea fi așa!”

Fără îndoială că nu putea; și totuși nu cred că o persoană sensibilă nu ar sesiza importanța esteticii în viața portugheză – o importanță care putea fi foarte bine inconștientă, fără ca asta să însemne că nu era reală – la momentul în care au fost făcute fotografiile. În primul rând, ele nu prezintă doar un fragment de viață, de oraș sau de peisaj: multe dintre ele, inclusiv peisajele urbane, sunt reprezentări de amploare care prind mult spațiu în care nu există nimic supărător pentru privire, nicio excrescență care să strice panorama. Nu am mai fost de mult în Portugalia însă mă îndoiesc că mai este posibil să faci astfel de fotografii acum, cel puțin nu multe. Cu siguranță au apărut autostrăzi sau blocuri turn sau orice altceva care să altereze peisajul, ceva care să fie pentru privire ceea ce este o piatră într-un pantof la plimbare.

Am purtat cândva o discuție cu un tânăr student la filosofie cu care s-a întâmplat să mă plimb într-o piață fermecătoare dintr-un orășel britanic, stricată în întregime de vederea unei singure clădiri de sticlă sub-Mies van der Rohe, din fericire de proporții reduse, care fusese construită în mod limpede nu pentru a se integra în peisajul clasic al pieței ci pentru a nu se integra, cu alte cuvine un act subversiv sau de vandalism deliberat.

Tânărul filosof m-a întrebat de ce nu mă bucur în continuare de restul pieței rămas nemutilat; la urma urmelor, celelalte clădiri erau la fel ca întotdeauna. M-am gândit la o analogie.

„Să presupunem că ești într-un restaurant iar mâncarea este grozavă. Să presupunem că la masa de lângă cineva vomită copios. Ți s-ar părea firesc să te întreb: de ce nu te bucuri în continuare de mâncare? La urma urmelor, mâncarea din farfurie și decorul restaurantului sunt în continuare la fel ca și înainte ca acest om să înceapă să vomite?”

Experiența estetică este mai mult decât suma componentelor individuale, iar acea clădire oribilă nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă restul clădirilor de acolo ar fi fost la fel de urâte. Contrastul era cel care făcea experiența atât de dureroasă.

În fine, fotografiile din Portugalia anului 1956 sau cu puțin timp înainte nu arătau nimic urât, nici măcar în cel mai mic detaliu al vieții de la țară. Era limpede că pe vremea aceea încă mai exista viață la țară în Portugalia. Existau țărani pescari, de pildă, ale căror bărci cu vâsle, nu cu motor, erau niște obiecte elegante și foarte frumoase. E puțin probabil ca în timp ce erau construite cineva să se fi gândit conștient la eleganța formei sau la frumusețea ornamentelor, dar cu toate acestea exact asta s-a obținut, ca și cum nu ar fi fost posibil altfel. Estetica era prinsă în textura vieților lor.

În mod clar era o perioadă de tranziție, deoarece deși femeile, chiar în portul din Lisabona, încă purtau costume țărănești specifice zonei din care veneau, bărbații deja nu mai făceau asta. Femeile încă mai cărau sub braț coșuri cu pâine, iar pe cap  oale de lut mari și frumoase, care, cu toate inconvenientele lor, dădeau posturii lor ceva demn și vertical.

Însă ceea ce mă izbea era arhitectura. Până și cele mai umile case din satele obișnuite erau elegante într-un fel în care nicio casă modernă, cel puțin cele pentru săraci, nu sunt. Reușeau să combine în același timp atât uniformitatea cât și unicitatea: te uitai la casă și îți spuneai imediat: „Portugalia”. Nu putea fi altundeva.

Clădirile mai impunătoare, gotice, baroce, de secol XVIII, depun mărturie despre un simț estetic magnific care străbate veacurile; gustul s-a schimbat, dar și-a păstrat perfecțiunea. Totul se leagă, un castel din secolul XI cu o biserică din secolul XVIII; nimic nu ofensează.

Un alt lucru care m-a uluit era cât de frumos și de îngrijit era totul. Nimic nu era în dezordine, totul respira curățenie. Însă această ordine nu îți lăsa impresia de constipație pe care ți-o dă, de pildă, Elveția, ci mai degrabă exprima un simț estetic natural.

La acea vreme, Portugalia avea un regim dictatorial sub Salazar, un cvasi-fascist care a ținut totuși țara neutră în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost țara atât de bine ținută deoarece Salazar și-a impus voința proprie prin intermediul poliției sale secrete sau a fost o manifestare spontană a iubirii poporului pentru ceea ce a moștenit?

La acea vreme, Portugalia era considerată o țară foarte săracă (încă este cea mai săracă țară din Europa Occidentală). Dar când privești la o poză cu Lisabona, luată dinspre râul orașului, Tagus, nu ai impresia de sărăcie ci mai degrabă de avere impresionantă care a fost strânsă de-a lungul veacurilor. Trebuie că era un privilegiu rar, deși rar observat, de a trăi într-o asemenea frumusețe.

Cu toate acestea, oamenii au întors spatele acestei lumi imediat ce au fost în stare să o facă. Lumea țăranilor, în care mașinile abia dacă existau, în care bărcile mari erau trase pe țărm de vite și lansate în mare de mulțime de oameni, în care butoaiele erau făcute de mână și cantitățile mari de vin erau transportate cu căruțele, în care femeile trebuiau să meargă la fântână să aducă apă, în care trebuiau sa spele haine la covata comunală, și în care toată lumea își crea propriul amuzament, era foarte frumoasă dar și foarte grea, și nu era una în care eu, care sunt din punct de vedere fizic leneș și pentru care orice alte sarcini în afară de scris și citit mi se par plictisitoare, mi-aș dori-o pentru mine. Lisabona poate că era bogată dar nu într-un sens modern: puține televizoare, frigidere, mașini de spălat, telefoane, mașini și toate celelalte lucruri care s-au dovedit irezistibile pentru omenirea de peste tot.

Una din întrebările la care nu am reușit niciodată să dau un răspuns mulțumitor este de ce țăranii de peste tot din lume își pierd simțul estetic în momentul în care se mută la oraș, devenind clienții kitschului. Cei care până atunci aveau un simț instinctual al formei și culorii par să nu mai fie interesați de ele: am observat acest lucru în India, Africa și America de Sud.  Nu doar că își pierd bunul gust tradițional dar îl schimbă cu unul foarte îndoielnic. Care este explicația? Este abundența și prețul modic al lucrurilor cele care îi fac să nu se mai uite la ele cu aceeași atenție ca în condiții de relativă penurie? Este faptul că, odată ce nu mai fac nimic pentru ei, își pierd aprecierea formei și culorii? Este faptul că în noile condiții, tot ceea ce aparține trecutului ajunge să pară retrograd și să fie asociat cu sărăcia și opresiunea? Este faptul că tot ceea ce vine din trecut – vasele de lut, de pildă – ajung să pară aproape copilărești prin comparație cu modernismul vaselor și tigăilor de aluminiu? Își pierde viața din intensitate pe măsură ce își extinde posibilitățile?

Nu poți da, cu siguranță, ceasul înapoi: nu poți face ouă dintr-o omletă. Nici nu ar trebui să romanțăm viețile celorlați oprindu-i de la a vota cu picioarele sau cu achizițiile. Dar ar fi la fel de greșit a contesta faptul că în progres se află și pierderi. Iar Portugalia lui Yves Botineau mi-a reamintit cât de cumplită poate fi această pierdere.

Eseu tradus de la The New English Review.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.