A prefera ratații

Unii oameni sunt atrași de cei care au succes, dar eu prefer ratații. Mi se par mai atrăgători, mai numeroși și cumva mai umani decât oamenii de succes. Ne reprezintă rasa într-un fel în care omul de succes nu o poate face niciodată.

Cei fascinați de oamenii de succes sunt adesea parveniți sau cei care vor să facă impresie prin cunoștințele lor. Le plac oamenii de succes pentru a le spune celorlați că sunt intimi cu ei, și să se bălăcească în gloria acelora. Poate că există și un element de gândire magică în gustul pentru oamenii de succes: cred (deși nu ar admite, în fapt, că fac asta) că succesul este contagios, ca o boală infecțioasă.

Bineînțeles că și preferința pentru ratați trebuie explicată. Ratații sunt mai puțin amenințători decât oamenii de succes pentru imaginea noastră despre noi. Când ne întâlnim cu un ratat ne putem mângâia cu gândul că cel puțin noi suntem mai de succes decât el. Mai mult, este mai ușor să fim noi înșine printre ratați. Printre oamenii de succes, tindem să exagerăm propriile noastre realizări.

Eșecurile nu s-au ratat în mod necesar din cauza unei lipse de abilități. Nu asta le-a provocat ratarea, ci adesea o anumită ciudățenie a personalității, nu întotdeauna un defect, ci mai degrabă o virtute morală admirabilă, cum ar fi o lipsă de agresivitate, o absență a dorinței de a călca pe ceilalți, de care depinde succesul în multe domenii. Este adevărat că o parte de succes se obține pur și simplu printr-o strălucire personală, dar aceasta nu reprezintă o explicație decât într-o minoritate de cazuri. În spatele fiecărei mari averi se află o mare crimă, spunea Balzac. Iar dacă aceasta este o exagerare, rămâne totuși adevărat că în spatele multor oameni de succes a existat o mare parte de ticăloșii sau de mici acțiuni murdare. Cățăratul pe alunecoasa scară socială implică adesea o disponibilitate de a-i împinge pe alții în jos.

Niște evenimente recente din viața mea personală mi-au prilejuit aceste reflecții. Mai întâi am recitit, „Livada de vișini” a lui Chehov. Eșecul doamnei Ranevskaia și al fratelui său Gaev, care își pierd proprietatea moștenită, este provocat de frivolitatea lor ineficientă, dar cu toate acestea rămân figuri atractive. Și mai important, am aflat de moartea subită a unei femei pe care am întâlnit-o de vreo două sau trei ori, dar pentru care aveam o simpatie naturală datorită aerului ei blând de ratată.

Era cu câțiva ani mai tânără decât mine și, oricare ar fi fost lucrurile cu care a înzestrat-o natura, era clar că nu le folosise spre binele ei. Era obeză și mânca și bea prea mult. Nu era una dintre acele bețive gălăgioase și certărețe, ci mai degrabă una dintre acelea tăcute și insistente care nu lasă niciodată ca nivelul de alcool din sânge să ajungă la zero. Nu am stat să analizez dacă băutura îi provoca nefericirea, sau dacă lucrurile stăteau invers. Adesea, bețivii încurcă lucrurile, dar nu aș putea spune că așa stăteau lucrurile în cazul ei.

Nu avea copii, dar a fost căsătorită mult timp cu un bărbat la fel de blând, cu o carieră mediocră, cu atât mai mult cu cât fusese un cercetător strălucit în tinerețe. Bărbatul era isteț, dar nu ambițios, și în mod sigur nu era un carnasier. Fratele său, care avusese mult mai puțin succes la școală decât el, a fost un om de afaceri de succes și s-a îmbogățit. Deși primul frate nu era invidios, probabil că acest fapt nu a făcut altceva decât să-l facă să realizeze și mai tare eșecul său relativ. Făcea parte din marea masă a Omenirii care nu s-a ridicat la înălțimea potențialului.

Când am aflat de moartea sa prematură, cauzată în bună măsură de stilul de viață, am simțit ceva asemănător culpei supraviețuitorului. Obișnuiam să cred că acest concept era ceva artificial, parte din imaginația scriitorului, rezultatul încercării de a pune în cuvinte inefabilul. La început a fost aplicat, desigur, relativ puținilor supraviețuitori ai Holocaustului și în superficialitatea mea, mă întrebam de ce ar trebui să se simtă cineva vinovat că a scăpat de la o moarte îngrozitoare. Era aproape ca și cum ar fi simțit că trebuiau să fie omorâți, ceea ce este desigur absurd.

Dar, după cum mi-am dat seama la puțin timp după ce am lăsat în urmă tinerețea, omul nu este o mașină rațională; inima are rațiunile ei, de care rațiunea nu știe. Și de fiecare dată, când ni se întâmplă ceva nouă sau altcuiva, suntem mereu înclinați să întrebăm: „de ce mie?” sau „de ce nu mie?”

„De ce”-ul din întrebare nu cere un răspuns rațional sau empiric, ci altceva, mai adânc, ca și cum ne-am aștepta ca lumea să fie dreaptă, să împartă sau să rețină meritele ca și cum ar fi un desert. Iar când nu există un asemenea desert, noi – sau poate că ar trebui să spun eu – începem să fim nemulțumiți.

Niciodată nu am mai simțit vina supraviețuitorului, dar nici nu am cunoscut foarte mulți oameni de vârsta mea care să moară. Când au murit oameni care erau cu 70, 60 sau 50 de ani mai bătrâni decât mine, părea pur și simplu un proces natural: toată lumea știa că bătrânii mor. Dar când au început să moară oameni care aveau aproximativ vârsta mea – iar pe măsură ce am îmbătrânit au devenit din ce în ce mai mulți – am început să mă îngrijorez „de ce ei, și nu eu?” Ce am făcut ca să merit eu asta? Răspunsul a venit rapid: nimic. Așadar, în timp ce îmi dau seama de cauzele empirice care au dus la moartea cunoștinței mei, totuși încă simt o mică vină față de ea, ca și cum ar fi murit ca eu să trăiesc, ca și cum niște zei ar fi cerut un sacrificiu umane, și ea a fost cea aleasă, nu eu. Deși știu că e o prostie, cam asta simt.

A treia întâmplare care m-a condus la acele reflecții despre relativa atractivitate a succeselor și eșecurilor a fost o vizită la un frizer unde obișnuiesc să merg când ajung la Paris. Cred că are 40 de ani și un pic și deține propria afacere. E un pic cocoșat, fără îndoială ca urmare a meseriei. De asemenea, începe să chelească. Are origini magrebiene, și indiferent dacă s-a născut sau nu în Franța (cred că s-a născut) pare integrat perfect.

Unul din lucrurile care mi-au plăcut la frizeria lui, pe lângă apropierea de apartamentul meu, este faptul că nu pune muzică. Pentru mine e un semn că am de-a face cu un om de gust, rafinat și care știe să facă alegeri. Este surprinzător de greu să găsești o frizerie unde muzica – întotdeauna muzică pop, cu tot felul de comentarii stupide între melodii – să nu fie pompată ca un gaz toxic, iar pentru mine are în mare același efect ca al unui blender asupra legumelor. (Dacă întrebați proprietarul de ce pune muzică, va spune „pentru că le place clienților”. Dacă îi întrebați pe clienți dacă le place ei vor spune „nu”. În felul acesta toată lumea primește ceea ce nu dorește.)

Când nu are clienți, frizerul meu stă și citește ziarul. Este un om inteligent, deși nu educat la școală (cele două sunt departe de a fi sinonime, mai ales în lumea modernă). Are un aer ușor de ratat, nu neapărat nefericire, dar ceva melancolic, ca și cum viața și lumea ar fi prea mult pentru el.

Am ajuns când nu avea pe nimeni. Mi-a convenit, desigur. Și pe măsură ce mă tundea, am vorbit, cum era și firesc despre „Vestele Galbene”, mișcarea care la momentul acela a zguduit profund Franța și l-a umilit pe tânărul președinte, Emmanuel Macron.

„Sunt de partea lor. Îi înțeleg”, a spus frizerul, al cărui nume nu-l știu.

„Dar nu faci parte dintre ei, nu?”

„Nu, n-am fost niciodată activist. Și nu ajungi activist de la o zi la alta.”

Era clar că nu era activist și că nu fusese vreodată. Era mai ușor să ți-l imaginezi pustnic într-un deșert decât demonstrant agitând pancarte și împroșcat cu gaze lacrimogene.

„Nu cred că știu ce vor Vestele Galbene”, am spus.

„Vor mai mulți bani. Un salariu minim mai mare, salarii mai mari. Bani mai mulți, ca să trăiască cum trebuie.”

„Dar cum? De unde să vină banii?”

„Ei nu știu. Vor doar ca totul să se schimbe.”

După care, m-a întrebat care este salariul minim în Anglia. Mi-a fost rușine să recunosc că nu știu. „Nu foarte mult”, am spus, insuficient pentru a-l face pe cineva să muncească dacă primește ajutorul de șomaj. Problema e că dacă ridici prea mult salariul minim faci munca prea scumpă pentru ca mulți patroni să-și permită angajarea unor oameni.

„Deci, care e rezolvarea?”, l-am întrebat.

S-a gândit o clipă.

„Să câștigi la loto”, a spus zâmbind. După care s-a mai gândit puțin: „Sau să jefuiești o bancă.”

Am râs amândoi. Cu greu te-ai fi putut gândi la un bandit mai puțin pregătit pentru asta.

„Cred că rămân la ideea cu loteria. E mai sigur”, mi-a spus.

„Și dacă o să câștigi? Ce vei face?”

În mod ciudat, întrebarea l-a pus serios pe gânduri. A lăsat pentru un moment brațele în jos.

„Ce aș face? Aș cumpăra un apartament. Acum stau cu chirie.”

„Ai cumpăra în Paris?”

„Nu, într-un orășel de provincie, undeva mai liniștit.”

Ar avea de unde alege: sunt o mulțime de astfel de orășele în Franța, la fel de liniștite precum cimitirul. Cândva ele deserveau comunitățile de fermieri, dar fermele au fost preluate de agrobusinessuri, iar orășelele și-au pierdut rațiunea de a fi și s-au golit. Tinerii, în orice caz, pleacă imediat ce o pot face. Personal, îmi place Richelieu, orașul de baștină al cardinalului care, precum un dictator african care face să treacă autostrada prin satul natal și îi oferă și un inutil aeroport, i-a dat orașului grandoare. Dar astăzi este depopulat.

„Și apoi ce ai face?” În taină, bănuiam că ar sfârși deschizându-și tot o frizerie. Dar în loc de acest răspuns, frizerul meu, întocmai ca un bun psihiatru ce era, mi-a răspuns cu o întrebare.

„Tu ce ai face?”

Ce aș face eu? Nu am o vocație pentru lux abundent – nu-mi doresc să beau șampanie la micul dejun sau să fac baie în lapte de măgăriță – dar deși nu o duc rău, nu pot să spun că nu am anxietăți financiare, care au tendința să crească până la nivelul averii pe care o deții. Dar la modul foarte serios, habar nu aveam ce aș face, cel puțin nu mai mult decât știa interlocutorul meu. Am pierdut orice dorință aș fi avut de a face impresie în fața semenilor mei. Nu-mi doresc să întoarcă lumea capul după mine în timp ce conduc o mașină sport roșie lucioasă. Probabil că aș cumpăra cărți de colecție scumpe: dar la vârsta mea e caraghios să te apuci să colecționezi orice. Ar trebui să mă eliberez de ele nu să le acumulez.

Frizerul avea mai multe de câștigat de la loterie decât mine. La urma urmei, eu eram deja proprietar. Era ceva mișcător în dorința și ambiția sa modestă. Din câte-mi dau seama, nu avea vise de a trăi pe picior mare, dorea un loc care să fie al său; iar cu asemenea prețuri ca în Paris, era puțin probabil să-și vadă visul împlinit, oricât de tare ar fi muncit.

Un lucru e sigur, deși nu știu ce mare consolare e pentru el: aș fi stat mai degrabă de vorbă cu el decât cu președintele Republicii Franceze.

Eseu tradus de la New Englinsh Review.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.