Unde este Cerul?

10/08/2021    |   de Jonathan Pageau

În anul 1922, Părintele Pavel Florenski a scris un eseu în a sa „Valorile imaginare în geometrie”, în care încerca să se folosească de teoria generală a relativității pentru a arăta că, având în vedere relativitatea mișcării, se poate dezvolta un model perfect coerent matematic în care Pământul este referința mișcării. În fapt, acest model ar corespunde descrierilor cosmologice ale lui Ptolemeu. Acest eseu a reprezentat unul dintre capetele de acuzare în procesul și execuția lui Florenski de către statul comunist, o ironie macabră dacă avem în vedere retorica „religie violentă” vs. „știință iluminată” care se predă în școli, cu precădere în ceea ce privește cazul de cenzură al lui Galileo. Interesant în privința eseului lui Florenski este în special motivul pentru care el l-a scris. În opinia sa, deși modelul copernican este bun, „sistemul lui Ptolemeu, totuși, are întâietate deoarece se pliază pe simțul comun și pe fidelitatea față de experiența pământească, adevărată și credibilă, se pliază și pe rațiunea filosofică și, în cele din urmă, pe regulile geometriei”.

Ideile sale și-au găsit urmași în secolul al XX-lea. Înțelegând efectele alienante ale cosmologiei moderne, mai mulți gânditori au adoptat în diferite grade și în diferite feluri viziunea cosmologică antică dintr-o dorință de a reîntoarce cunoașterea la experiența umană și de aduce acțiunea umană în sfera „înțelepciunii”, care acordă întâietate pentru ceea ce omul TREBUIE să facă, mai degrabă decât pentru ceea ce POATE să facă. Printre acești gânditori se numără C.S. Lewis, dar și alte nume mai insolite în context precum fondatorul școlii de „fenomenologie”, Edmund Husserl sau Martin Heidegger. De pildă, în „Originea operei de artă”, Heidegger revendică Pământul ca pe o categorie filosofică, așa că ne avertizează: „Ceea ce spune acest cuvânt nu trebuie confundat nici cu reprezentarea unei mase materiale așezate în straturi și nici cu reprezentarea doar astronomică a unei planete. Pământul este locul în care deschiderea readăpostește ca atare tot ceea ce se deschide. În tot ceea ce se deschide, pământul apare în chip esențial drept cel care adăpostește.” („Originea operei de artă”, Ed. Humanitas, 1995, traducere Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu)

Aceasta este o perspectivă minunată asupra Pământului, una care aș îndrăzni să spun că se potrivește foarte bine cu viziunea ortodoxă. Este Matrixul lumii, deschiderea care readăpostește tot ceea ce se deschide – „pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Dar descoperim, de asemenea, Pământul ca protejând, adăpostind și ascunzând în sine „sămânța” învierii.

Formula lui Heidegger în acest caz nu reprezintă altceva decât o reformulare a concepției tradiționale despre Cer și Pământ ca cei doi primi „poli” ai Creației, cele două categorii metafizice originare care au fost create „la începuturi”, în Principiu, în ἀρχῇ, בְּרֵאשִׁית creației. Dacă vrem să înțelegem spațiul icoanelor sau al bisericilor, avem nevoie să privim spre Cer și Pământ, avem nevoie să le vedem ca fiind aceleași două categorii care apar în mod universal în toate culturile, fie că este vorba de Uranos și Gaia din cultura greacă, de Yin și Yang din cultura chineză,  de Tatăl Ceruri și Mama Pământ din lumea amerindienilor.

În eseul lui Florenski asupra geocentrismului, el ia Divina Comedie a lui Dante drept punct de plecare al meditațiilor sale și chiar ca bază pentru calculele sale. Cred că în pofida a ceea ce am putea critica legat de ortodoxia lui Dante, intuiția lui Florenski a fost foarte profundă, din moment ce Dante se situează la începutul decadenței duhovnicești în Apus, confruntându-se, poate inconștient, cu expulzarea oricărui Realism Simbolic din experiența apuseană. Aflat în acest punct, Dante creează în a sa Comedie o sinteză minunată a cosmosului tradițional făcând multe afirmații aproape profetice, care funcționează pentru cititorul modern atât ca limpeziri, cât și ca avertismente.

În „Divina Comedie” Dante se mișcă într-o călătorie spirituală, în josul Pământului, în centrul Pământului, iar apoi urcă muntele Purgatoriului pentru ca în final să acceadă Sferele Cerești ca și cum întregul univers ar fi o scară unde:

„Făpturile-ntre ele, toate anume,

Au ordine și-n forma asta este

Asemeni Dumnezeu, cu-ntreaga lume,

Suprem creații, văd aici manifeste

A veșnicei puteri, văd `nalta fire

A tot ce-ursit acelei ordini este. ” (Dante, „Divina Comedia, traducere de George Coșbuc ”)

Acest tip de Ierarhie este, desigur, bazat în profunzime  pe Ierarhia Celestă a Sf. Dionisie Aeropagitul care reinterpretează gândirea neo-platonică într-un cadru creștin. Într-un fel, Dante unește ierarhia ontologică a Areopagitului cu Scara Virtuților pe care o găsim la Sf. Ioan Scărarul. În Cântul 29 al Paradisului, Dante ajunge în cea mai înaltă sferă a Creației, Primul Mișcător. Și aici, Beatrice, ghidul său, unește superb perspectiva ptolemaică și ideile lui Aristotel:

„O concretă ordine-a fost dată

Substanțelor, ca lumii culmi să-i fie,

Că-n ele fapta s-a produs curată.

Materia pură stă la temelie;

La mijloc ea s-uni cu actul prim

Așa de strâns c-apururi au să fie.”

Această simbioză a categoriilor metafizice aristotelice cu un model cosmologic care plasează Cerul și Pământul drept cei doi poli ai Creației reia pentru noi cu mare claritate „ceea ce” sunt Cerul și Pământul. Această dualitate a „actului” și „potenței”, „energia” și „dynamis” oglindesc perfect perspectiva biblică a Creației în care Logosul Tatălui din Ceruri poruncește Pământului să dea naștere creației, am putea spune în limbaj heideggerian, „să deschidă” lumea.

La Dante, pe fiecare treaptă a scării cosmice, toată activitatea umană este văzută ierarhic ca fiind mai apropiată sau mai depărtată de Lumina Divină, împărtășindu-se din Dumnezeu „în funcție de capacitățile sale”, pentru a-l parafraza pe Sf. Maxim.

„… ci toate-ornează cea dintâi lumină

Și dulcea viaț-o au diferențiată

Cum simt gradat suflarea cea divină”

Așadar, pe măsură ce Dante accede spre sfere cerești întâlnește cu diferite niveluri ale sufletelor pe Lună, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Dar ca și cum ar dori să atragă atenția cititorului modern de SF împotriva unei interpretări materialiste, Beatrice îi explică lui Dante la cel mai de jos nivel al Raiului că sufletele:

„… le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată

această sferă lor, ci-n ceruri sfinte,

ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.

Cu al vostru duh se cad atari cuvinte,

Căci el nu mai prin simțuri își culege

Ce-apoi devine apt de-a voastră minte.

De-aici Scriptura simple vorbe-alege

Spre a sta la voi, și mâini și glezne dă

chiar chiar Celui Sfânt, dar alta ea-nțelege.”

Așadar aici este cheia. Aici este punctul în care cititorul modern s-ar putea să o ia pe căi greșite și unde este important să își adune atenția. Beatrice îi spune lui Dante că sufletele nu locuiesc în sferele cerești vizibile ale planetelor, iar această întâlnire este o „îngăduință”, o traducere a adevărului mai înalt într-un limbaj care poate fi înțeles. Apoi îi spune că același lucru este valabil și pentru Scriptură. În funcție de profilul cititorului, dacă este genul „conservator” sau, dimpotrivă, „liberal”, el ar putea să se simtă ofensat ori dimpotrivă eliberat de o astfel de grilă, gândindu-se: „Aha! El spune că descrierile proprii, ca și Scriptura, nu sunt altceva decât simboluri, metafore!” sugerând un fel de anarhism în care orice imagine ar putea fi utilizată pentru a transmite același mesaj.

Bineînțeles că ceea ce ne spune Dante prin gura lui Beatrice ar fi fost evident pentru cei vechi. Din acest motiv Biblia vorbește despre Cerul Cerurilor (uneori tradus ca Cel Mai Înalt Cer). Așadar, în pofida faptului că putem spune „Tatăl nostru care ne ești în Ceruri”, știm clar că „Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap” (3 Regi, 8:27). Dar a spune că Dumnezeu este în Ceruri este cea mai potrivită imagine pentru Dumnezeu, nu este nici arbitrară, nici simplistă, nici materialistă, ci este mai degrabă ancorată analogic în felul în care ne întâlnim cu ceea ce este deasupra noastră, cu însăși felul în care „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1:20). Aceasta nu este doar o problemă de interpretare a poveștilor și a textelor ci este însuși modul în care Cerurile ni se înfățișează nouă, însuși felul în care, prin „logosul lor” toate fenomenele trimit spre viața divină. Cerurile vizibile SUNT o imagine a Cerului  Cerurilor și sunt cea mai bună imagine a ierarhiei duhovnicești.

Dar ce mai precis din aceste ceruri vizibile ne ajută să-L înțelegem pe Dumnezeu? Limbajul înălțimilor este atât de întrețesut în vocabularul nostru încât vorbim constant de ierarhia lucrurilor, unele ca fiind mai înalte, fiind deasupra tuturor, fiind în top, în declin sau prăbușire. Chiar și cei mai atei dintre materialiști nu pot evita asemenea expresii ale ierarhiei cerești.

În romanul „Pendulul lui Foucault” de Umberto Eco, există o scenă surprinzătoare în care personajul feminin, precum o Beatrice inversată, încearcă să răstoarne tot simbolismul religios. Ea reduce totul la corpul și la experiența umană afirmând că „arhetipurile nu există. Corpul există.” Spune, desigur, multe lucruri menite a fi șocante, dar, când ajunge la ideea cerurilor, ea declară că mai înalt este mai bine decât mai jos, deoarece, dacă stai cu capul în jos, sângele îți ajunge la creier, iar picioarele îți miros, pe când părul nu își miroase atât de tare, deoarece este mai bine să urci într-un copac și să culegi fructe decât să sfârșești într-un subsol, mâncare pentru viermi, și pentru că rareori te lovești de ceva de sus, în timp ce te lovești adesea când cazi. Din aceste cauze susul este angelic iar josul diavolesc.”

Apoi, legat de verticalitate:

„Poziția verticală este viață, arată spre soare, iar obeliscurile stau precum copacii, în timp ce poziția orizontală și noaptea simbolizează somnul, moartea. Toate culturile onorează monoliții, piramidele, însă nimeni nu se pleacă în fața balcoanelor și balustradelor. Ai auzit vreodată de un cult arhaic al balustradei sfinte? Vezi? Și încă ceva: dacă te închini la o piatră verticală, chiar dacă sunteți mai mulți care o fac, o puteți vedea cu toții. Dar dacă te închini, în schimb, la o piatră orizontală, doar cei din față o pot vedea, în timp ce ceilalți încep să împingă, ceea ce nu reprezintă o imagine potrivită pentru o ceremonie magică”

Dacă majoritatea creștinilor ar avea această intuiție câte probleme nu ar fi evitate! Deși pare la prima vedere o chestiune ireverențioasă, și desigur că așa este gândită să fie, ascunde de asemenea și ceva mai profund. Călăuza lui Dante, Beatrice, ca și cum ar fi anticipat asemenea argumente ne spune „cu-al vostru duh se cad atari cuvinte, căci el numai prin simțuri își culege ce-apoi devine apt de a voastră minte.”

Simbolismul este în totalitate intuitiv, se află într-un acord total cu felul în care noi experiem lumea. Tot ceea ce spune protagonista lui Eco este adevărat. Doar că ea percepe analogia cu cele de jos și nu poate percepe aceeași analogie legată de cele de sus!

Oricine a observat cum lucrurile putrezite devin pământ, dar cel care apoi a plantat o sămânță în același pământ și a văzut cum crește, poate înțelege ce este Pământul. Dacă vezi pe cineva într-un grup de oameni plasat mai sus decât ceilalți și observi cum el devine un centru, devine punctul de atenție tocmai pentru că acea persoană îi poate vedea pe toți și toți îl pot vedea pe el, în timp ce ceilalți nu îi pot vedea pe toți, ci doar pe cei de lângă ei, atunci s-ar putea să întrevezi o părticică din Rai. Dacă îți îndrepți fața spre pământ, vei avea o foarte limitată imagine „particulară”, câteva fire de iarbă și poate ceva noroi, dar dacă începi să urci un munte, atunci poți înțelege ce este Cerul pentru că, pe măsură ce urci, vezi din ce în ce mai mult, privirea ta cuprinde din ce în ce mai mult din Creație, până la momentul în care atingi vârful și dintr-o dată întregul orizont îți apare lângă tine și vezi ca și cum ai pe culmea lumii. Acolo poți înțelege legătura dintre Ceruri. Acolo Îl poți auzi pe Dumnezeu.

Dar pentru a înțelege acest simbolism trebuie mai întâi să ne eliberăm măcar pentru o clipă de viziunea exterioară, acea viziune înstrăinată, amplificată tehnic, a științei și tehnologiei moderne și să încercăm să vedem lumea mai direct. Icoana și alte spații sfinte ne pot ajuta, deoarece, fiind de asemenea „artificiale”, în sensul de spații create de om, ele pot funcționa ca un fel de memorie în starea noastră confuză, ne pot arăta ceea ce artele pot face în a distila și a arăta clar cum ar trebuie lumea să fie experiată în lumina Creatorului ei.

Traducere din engleză de la orthodoxartsjournal.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *