Cum nu este omul un computer

Tocmai am citit un articol fascinant și, după mintea mea, optimist, scris de psihologul Robert Epstein, cu subiectul „de ce mintea umană nu este un computer”, răspunsul fiind acela că mintea nu înmagazinează amintirile în același fel în care o face un computer și nici nu funcționează după algoritmi. Nu suntem calculatoare ci organisme, susține Epstein, și ar trebui să „ne împăcăm cu asta”, cu alte cuvinte ar trebui să încetăm a mai visa că vom atinge nemurirea prin descărcarea conținutului minții într-un computer. Chiar dacă am ști ceea ce este strict imposibil de știut și am putea descrie în fiecare clipă stările infinitezimale ale fiecărui electron care aleargă pe fiecare sinapsă a fiecărui neuron din mintea umană – o sarcină care ar necesita un efort mai mare decât cartografierea fiecărei stele din univers – cu toate acestea nu am fi mai știutori cu privire la ceea ce a trăit sau a gândit acea persoană.

„Lăsând la o parte titlurile înșelătoare, nimeni nu are nici cea mai mică idee cu privire la felul în care creierul se modifică după ce am învățat să cântăm un cântec sau să recităm un poem. Însă nici cântecul nici poezia nu au fost înmagazinate acolo. Pur și simplu creierul s-a schimbat într-un fel ordonat care ne permite acum să cântăm acel cântec sau să recităm poezia în anumite condiții. Când trebuie să cântăm sau să recităm, melodia sau poezia nu este sub nicio formă „recuperată” de undeva din creier, cel puțin nu mai mult decât atunci când bat darabana cu degetele pe birou. Pur și simplu cântăm sau recităm – nu este necesar nicio recuperare”, spune Epstein.

În opinia mea aceasta face oamenii să fie cu atât mai minunați. L-am dresat pe câinele nostru Jasper să facă peste 70 de acrobații. Sare printr-un cerc, sună la ușă, apasă fiecare clapă de la pianul de jucărie, se lasă la pământ și se rostogolește când îndrept degetul spre el și îi spun „bang!” Ceea ce se petrece este următorul lucru: a învățat în calitatea sa deplină de câine – întregul său organism canin, de la urechile mătăsoase până la coada ca o pană– să interacționeze cu lumea într-un anume fel care îi face plăcere sub forma laudelor, a distracției și a cadourilor. Dacă am putea „downloada” mintea umană într-un computer, atunci cu siguranță, ba chiar cu atât mai mult, am putea face același lucru cu un cățel, însă aici analogia se prăbușește. Ce oare ar putea însemna prezența creierului unui cățel într-un computer? Unde este câinele însuși, creatura care interacționează cu lumea, fiind schimbat de lume și schimbând la rândul lui lumea?

Pentru mine, un computer este un catalog foarte sofisticat, la fel cum roboții sunt păpuși sofisticate. Câinele nu calculează, după cum calculatorul nu își lungește urechile și strâmbă nasul pentru că o vulpe era în cartier. Câinele nu downlodează fișiere, iar computerul nu are experiență de viață. Cât privește ființele umane, Epstein susține foarte isteț că noi suntem unici deoarece oamenii nu reacționează la fel în fața acelorași lucruri: pot asculta Simfonia a 5-a de Beethoven și o poți asculta și tu, dar cu toate acestea în niciunul din noi nu este imprimată în memorie simfonia pentru a fi reauzită în viitor, cum se întâmplă cu un fișier descărcat în computer care se găsește acolo în computer în același fel în care eu sau tu l-am fi descărcat. Putem avea cataloage duble, la fel cum aveam pe vremuri sute de mii de cărți de telefoane în ele, fiecare cu aceleași informații. Dar nu putem avea organisme duble și drept urmare nu putem avea nici ființe umane identice.

Conform lui Epstein, suntem înșelați de un model, o simplă metaforă, de care trebuie să ne dezbărăm, la fel cum ne-am dezbărat de modelul mecanic al roților și transmisiilor care a fost predominant după Descartes și la fel cum ne-am dezbărat de modelul „prezervat în Bibliei” în care oamenii „ au fost făcuți din tină sau pământ, și în care un zeu inteligent a insuflat duhul său (sic).” Presupun că omul de știință Epstein încearcă să aducă în discuție Biblia doar pentru a sugera că actualul model al minții drept computer este la fel de nepotrivit precum vechea explicație. Însă ar trebui să reanalizeze ce înseamnă acel verset din Biblie. Nu l-a luat în serios. Pentru că nu este o descriere mecanică a ceea ce se petrece în organismul uman: nu are nimic de-a face cu umori (lichide corporale precum bila sau sângele, despre care se credea că determină personalitatea), transmisii și roți, forțe galvanice sau algoritmi de computer. Are în schimb de-a face cu persoane: Creatorul și omul.

Există o diferență calitativă, la fel de importantă precum diferența dintre non-existență și existență, între un computer și orice organism viu, și cu cât aflăm mai multe despre cele mai elementare organisme, cum ar fi cele unicelulare, cu atât mai mult mintea umană este uluită de complexitatea incredibilă a unei amibe sau parameci sau a unui protoorogan din parameci, precum mitocondria. Este ca și cum am plonja în realitate și am descoperi ceea ce pare ca un nou univers care ne așteaptă la fiecare nivel, dacă ne este permis să ne exprimăm astfel.  Nici măcar această descriere nu se apropie de realitate.

Să luăm din nou exemplul cu catalogul. Acolo, informația este organizată conform unui algoritm simplu: ordinea alfabetică. Este de asemenea organizată după autor, titlu și subiect. Computerul este infinit mai eficient prin capacitatea sa de a livra informația într-o mulțime de feluri și printr-o mulțime de comenzi. Funcționează foarte bine pentru scopurile sale. Dar nu este ceva viu și nici măcar nu se apropie de așa ceva. Un dicționar foarte mare nu este mai apropiat de viață decât un dicționar mic. O bibliotecă nu are viață mai mult decât un timbru.

S-ar putea să subestimez puterea algoritmilor când vine vorba de sortare, filtrare și localizare, dar nu cred că am înțeles greșit principiul. Nu este vorba de faptul că un computer este mai puțin complex decât o amibă, ci de faptul că acea complexitate a computerului este o complexitate a unei mașini, nu a unui organism. Avem nevoie de un nou cuvânt, poate, pentru a descrie intimitatea relațiilor dintre părțile unui organism. „Toți pentru unul și unul pentru toți”, strigau Cei Trei Mușchetari.

Fiecare parte identificabilă a unui organism este legată de celelalte într-un fel tainic, lucrând ca întreg; partea este ceea ce este doar în virtutea participării sale la întreg. Întregul este prezent în fiecare parte. Un organism nu este un tip de mașinărie ciudată. Mai degrabă, așa cum a remarcat cândva Etienne Gilson, o mașină este un organism caraghios, cu părți interșanjabile care funcționează doar pe bază de cauzalitate eficientă. Gândiți-vă la roțile unei mașini. Dacă iei roata de la o mașină o poți folosi la o altă mașină. Roata nu contează. Mașina nu este „în” roată.

Pe de altă parte, eu sunt în carnea și sângele meu. Știm că instrucțiunile pentru construcția întregului meu trup sunt în fiecare celulă. Celula nu este un simplu lucru, un simplu jeleu în care există un impuls electric, așa cum credeau iluminiștii.

A trece de la amibă la cățelul meu Jasper înseamnă a sări o prăpastie la fel de mare precum universul. Câinele se află pe marginea personalității. Apoi există personalitatea însăși, adevăratul lucru. Aici ajungem la problema finală, cea pe care ateii cu inimi bune vor să o evite sau să o amâne. Este alegerea între a vedea persoana umană reductibilă la o mașină – un lucru, sau a-l vedea ca pe o ființă capabilă de o relație cu Dumnezeu, deoarece a fost făcut persoană de o Persoană, pentru iubire și cunoaștere.

Cartea de telefon nu cunoaște nimic. A cunoaște înseamă a intra într-o relație cu lucrul cunoscut, iar dacă vorbim de cunoașterea intelectuală, ea implică nu doar o minte, ci și o persoană. Dacă spun „Îl știu pe John” nu vorbesc de nimic care să poate fi măsurat, cum ar fi înălțimea, greutatea sau vârsta lui John, lucruri care pot fi înregistrate de un aparat mecanic. Nu am nici măcar în vedere date biografice, cum ar fi locul în care s-a născut John și unde trăiește acum. Înțeleg însă felul în care John a intrat cumva în viața mea iar el ca persoană înseamnă ceva pe care niciun fel de colecție de date nu poate da seama.

În acest punct ajungem la cheia întregii discuții deoarece asta explică de ce un materialist consistent precum Daniel Dennet este nevoit să susțină că tocmai conștiința noastră reprezintă o iluzie. El este conștient că a face din persoană un dat ireductibil al cunoașterii umane înseamnă a te îndepărta de materialism, pe care el îl presupune ca fiind adevărat. Înseamnă în același timp a te îndrepta către Persoana din care derivă toate persoanele. David Hart glumea spunând că visul tuturor materialiștilor tineri este să ajungă cândva roboți. Am putea spune, la rândul nostru, că visul nostru de creștini este de a ajunge cândva să fim precum Domnul nostru Iisus Hristos, adică să devenim în sfârșit persoane.

Articol tradus de la Crisis Magazine