Non-negarea morții

Există două intrări pe care îmi vine greu să nu pășesc: cea de la librărie și cea de la cimitir.

Fără îndoială că unii ar putea considera morbidă atracția față de cimitire, dar aș îndrăzni să argumentez exact contrariul: mai degrabă cel care evită cimitirele și nu le vizitează niciodată, este cel morbid, prin aceea că încearcă să evite conștiința și nevoia de a medita asupra propriei mortalități.

Cimitirele tind să fie, desigur, locuri liniștite și tăcute. În timpul unei șederi de o lună în Nottingham, un oraș englezesc urâțit foarte tare de arhitectura modernă și planificarea urbană, am căutat să mă refugiez în plimbările zilnice în cimitirul orașului, de altfel foarte frumos. Acolo am întâlnit un grădinar care avea grijă de loc cu mare atenție, genul care arată imediat cât își iubește munca.

„Îți place să muncești aici?”, l-am întrebat.

„Da”, mi-a răspuns. „Locatarii sunt foarte liniștiți.”

Dacă nu ne-am fi aflat în Nottingham e foarte puțin probabil să fi răspuns astfel.

De-a lungul istoriei a existat mereu o teamă că oamenii morți și îngropați nu vor rămâne la locul lor, ci se vor scula într-o formă sau alta, material sau imaterial, pentru a-și băga nasul răutăcioși în treburile celor vii. Și chiar dacă foarte puțini oameni mai cred așa ceva astăzi, cred că la fel de puțini sunt cei care ar fi dispuși să-și petreacă o noapte în cimitir, chiar și cei care nu ar avea nimic împotrivă să doarmă în aer liber.

Dată fiind această preferință pentru cimitire, sunt norocos să trăiesc în vecinătatea celui mai faimos cimitir din lume, Père Lachaise. Este locul meu favorit de promenadă și îl găsesc a fi inepuizabil. O vecină de-a noastră, Madame Jacqueline, care are 88 de ani, merge acolo zilnic să hrănească pisicile în pofida invalidității sale. Este admirabilă prin cât suflet pune. Obișnuia să-și plimbe micuța cățelușă, Julie, care are acum 17 ani, în jurul blocului, dar i-a dat-o fiicei sale care trăiește în suburbii deoarece are o grădină și îi poate oferi astfel o viață mai bună. Oricine a ținut vreodată la un câine, așa cum fără îndoială a ținut Madame Jacqueline la Julie, va aprecia ce act generos a făcut. A pus bunăstarea câinelui mai presus de a sa.

Ieri, mi-am făcut plimbarea de după amiază în Père Lachaise. Adesea îmi iau o carte să citesc la plimbare, iar ieri am avut la mine o carte scrisă de Karl Hans Strobl, tradusă din germană în franceză, care conținea și o poveste „Sejurul meu la Père Lachaise”.

Strobl s-a născut în Bohemia în 1877 și a murit la Vienna în 1946. Din câte îmi pot da seama, este complet necunoscut în țările vorbitoare de engleză și foarte puțin știut în Franța. Că a fost un nazist entuziast probabil că a inhibat admirația față de el; a murit în sărăcia lucie în Viena postbelică după ce sovieticii i-au luat casa.

A fost un scriitor de povești de groază și a publicat „Sejurul meu la Père Lachaise” în 1913, înainte ca cineva să se gândească la nazism.

În această povestire, un tânăr, student la științe naturale care se crede capabil să descopere forțe complet noi din natură,  se decide să trăiască timp de un an de zile, fără întrerupere, în cavoul unei exilate din Paris Anna Fedodorovna Vassilska, în schimbul a 200.000 de franci. Conform contractului încheiat de Vassiliska, el va fi hrănit în această perioadă de bucătarul și servitorul ei, dar fără să aibă voie să părăsească cavoul sau să divulge ceva din ceea vede sau trăiește. Studentul spera ca prin această înțelegere să scape o dată pentru totdeauna de sărăcie.  

Pentru a scurt o povestire scurtă, Anna Fedodorovna Vassilska se dovedește a fi un vampir. Aflat într-o stare de delir din cauza atacurilor la care era supus și care îl lăsau fără sânge, studentul o confundă pe iubita sa care vine să-l viziteze cu vampirul care îl atacă așa că o strânge de gât. Nu pot spune dacă simbolic autorul încearcă să sugereze că dragostea este un vampir care suge sângele din ambiția intelectuală, dar Strobl este cu siguranță capabil să creeze o atmosferă supranaturală de primejdie și mister.

În zilele noastre cavourile sunt mai degrabă folosite ca locuri de întâlnire, în special de către homosexuali, decât ca loc bântuit de vampiri. Nu cu mult timp în urmă, am discutat cu cineva care era foarte indignat de acest lucru: cred că ar fi preferat vampirii. Dar altcineva mi-a spus că Père Lachaise a fost pentru multă vreme un loc de întâlnire, iar în 1891 Maupassant a scris o nuvelă „Les Tombales” despre o femeie care se dă drept văduvă tânără și plânge la mormântul presupusului ei soț pentru ca astfel să-i atragă și să-i seducă pe bătrânii bogați. Ce-i drept povestea se desfășoară în cimitirul Montmartre, nu în Père Lachaise, dar nu există niciun motiv pentru care nu ar fi putut avea loc în ultimul.  Povestitorul mărturisește, la fel ca și mine, că a avut întotdeauna o preferință pentru cimitire:

„Îmi plac cimitirele, mă odihnesc și mă fac melancolic: am nevoie de asta.”

În ultimii ani, Père Lachaise pare însă o țintă pentru cei care vor să fure plăci de marmură și alte accesorii funerare deși mă depășește felul în care hoții reușesc să facă asta (dacă  nu colaborează cu paznicii.)

Dar există oare și alte atracții – eram gata sa zic ale unui bun – cimitir în afară de liniștea pe care o oferă chiar și în cel mai aglomerat oraș?

În Père Lachaise e ușor să descoperi mormintele celor faimoși – Oscar Wilde, Balzac, Proust, Delacroix șamd — dar bineînțeles că majoritatea celor îngropați acolo sunt necunoscuți, probabil chiar și pentru urmașii lor. Neglijența față de un mormânt într-un cimitir, mai ales a celor mărețe și grandioase, oferă în mod natural ocazia unei meditații asupra caracterului tranzitoriu al vieții, asupra clipelor de glorie și neliniște: după cum spune Thomas Gray în Elegia sa, cea mai faimoasă dintre poeziile mortuare din engleză, drumul către glorie nu conduce decât la mormânt. În decurs de cel mult trei generații, toate amintirile despre cineva dispar, și nicio floare nu mai înfrumusețează mormântul, deși buruienile mai apar în crăpături. Asta dacă altcineva nu este înmormântat tot acolo.

Cuvintele scrise pe morminte te predispun la melancolie, o stare nu întru totul neplăcută. De pildă, găsești mormântul unui bărbat și al văduvei sale (de regulă, deși nu mereu, bărbatul moare primul), femeia supraviețuindu-i cu mai bine de 40 de ani fără să se recăsătorească. Poate că nu a găsit alt bărbat cu care să se mărite, așa cum a fost adesea cazul în Franța cu văduvele din Primul Război Mondial, care a decimat o întreagă generație de bărbați? Sau poate că văduvele erau credincioase memoriei soților lor încât să considere recăsătoria o trădare? În unele cazuri, fără îndoială, experiența mariajului trebuie să fi fost dureroasă – nu doar oamenii buni mor în tinerețe – astfel încât, dacă e să ne luăm după maxima Dr. Johnson conform căruia  a doua căsătorie este un triumf al speranței asupra experienței, ele au lăsat experiența să aibă câștig de cauză.

De fiecare dată când văd un mormânt care înregistrează o văduvie îndelungată mă gândesc la unchiul și mătușa mea. Unchiul a murit de infarct, deși pe atunci nu mi se părea că era tânăr. Niciun un adult nu era tânăr pentru mine. Rareori am văzut un bărbat care să exprime o așa poftă de viață. În amintirile mele apare întotdeauna zâmbitor, cu părul negru și rar dat cu briliantină peste cap, cu ochii proeminenți mereu amuzați. Lua viața în glumă, nu în sensul cinic, ci ca și cum lumea ar fi amuzantă. Îmi aduc aminte că la petrecerea dată în ziua când soția sa a împlinit 40 de ani a ținut un discurs în care a spus că s-a gândit să o schimbe cu două femei de 20 de ani. Nu cred că aveam mai mult de 12 ani pe atunci, dar nu am uitat gluma și nici spiritul bun care a făcut-o.

În fapt era cel mai supus dintre soți și atât de perfect fericit a fost mariajul lor încât mătușa mea a trăit timp de 50 de ani după cu amintirea lui. Era în continuare capabilă să se simtă bine apoi, deși fără îndoială nu întru totul. Dar ca să se recăsătorească ar fi fost ca și cum ar fi adăugat o anexă modernă, semnată de arhitectul Libeskind, la Castelul Chenonceaux.

Un cimitir precum Père Lachaise oferă o mie de stimuli pentru reverie. Paris este prin definiție un oraș al exilului: mergi și dai peste un cavou la unei prințese din dinastia Qajar (dinastia persană de dinainte de ultimul Șah), al unui mare duc rus, al unui aristocrat din defunctul imperiu brazilian, al unui raj indian, al unui pictor american. Găsești, de asemenea, teroriști palestinieni, comuniști iranieni, generali francezi, amirali, revoluționari, anarhiști, istorici, economiști, inventatori, exploratori, entomologi, negustori, ingineri, sculptori, compozitori, dirijori, cântăreți, actori, dramaturgi, sportivi, bandiți, politicieni, bancheri, zarzavagii, industriași, poeți, filosofi, chirurgi, sociologi, botaniști, critici, preoți, arheologi și președinți de asociații profesionale – uitați de toți, cu excepția specialiștilor și a erudiților, dar una peste alta o lecție despre întinderea și profunzimea civilizației noastre, o mărturie despre ceea ce s-a făcut și pe care îl luăm de prea multe ori ca de la sine înțeles.

Printre mormintele obișnuite, dai dintr-odată peste ceva uluitor, cum ar fi de pildă acela al unui muncitor asasinat mișelește. Desigur că mormântul cuiva care a fost ucis – a cărui moarte a fost dramatică – îți sare în ochi, dar adăugarea cuvântului „laș” m-a făcut să tresar.

Omul acesta avea vreo 40 de ani și copii care probabil se apropiau de adolescență. Șocul și groaza lor, ca și cea a văduvei, care i-a supraviețuit vreme de 40 de ani, pot fi închipuite. Ce s-a întâmplat cu odraslele sale? Au fost afectați pentru tot restul vieții? Cât le-a rămas această tragedie în mine după jumătate de secol? Au ajuns rău? Sau acea crimă i-a făcut mai determinați să aibă vieți reușite?

Prin comparație cu crima însăși, obiecția față de folosirea cuvântului „laș” ar putea părea pedantă. Și totuși mi se pare că nu este în întregime lipsită de importanță. Pentru majoritatea oamenilor crima nu este un act laș: dimpotrivă necesită curaj, chiar dacă în așa fel încât victima nu poate riposta. În acest caz, chiar dacă ucigașul îl ucide pe polițist pe la spate, el se poate aștepta să fie executat dacă este prins – iar statistica arată că ucigașii sunt prinși.

Pericolul atunci când folosești cuvântul „laș” în legătură cu o crimă este acela că duce la o confuzie morală cu privire la ceea ce este greșit în a ucide o persoană umană, cel puțin fără un motiv legitim. Dacă spun „o crimă lașă”, actul criminal este diluat de viciul lașității. Nimeni nu ar spune „a fost o crimă curajoasă” deoarece absurditatea ar sări în ochi imediat. Curajul unei crime atenuează cumva răul ei, sau lașitatea sporește răul? Politicienii au tendința să-i numească lași pe teroriști, când în fapt ei sunt foarte curajoși. Curajul nu este o virtute dacă nu este folosit cum trebuie, și din punct de vedere practic nu este deloc preferabil lașității.

Dimensiunea, dacă nu natura tragică, a existenței este peste tot evidentă în cimitire și grădini de biserici. Se întâmplă frecvent să descoperi în cimitirele din Marea Britanie și Franța, și fără îndoială, din Germania, morminte ale unor doi sau chiar trei frați uciși în Marele Război. Singura cale, cred, prin care părinții puteau să se împace cu soarte era să se gândească că au murit pentru un scop nobil.

Cimitirele sunt precum sloganul tabloidului britanic „News of the world”: toată viața omului este acolo.

Traducere din engleză de la New English Review.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.