Sfințenie și libertate

De pildă, nu avem discuţii despre cum am putea să împăcăm binele lupilor individuali cu „societatea” formată din lupii de pe întinsul continentului. Am înțelege că grupul trebuie protejat și promovat, așa cum a descoperit micul Mowgli când a fost adoptat de Seeonee.

Omul nu este un animal mai puțin social decât lupul. Însă, întrucât are un câmp în aparență infinit de decizie, el poate pretinde că este liber de orice legături, cu excepția celor provenite din decizia sa, chiar pe măsură ce formează și este format de grupuri dintre cele mai diverse. Cred că unele dintre aceste grupuri și relații sociale sunt sfinte: adică sunt reale, nu conceptuale; avem față de ele o obligație reală de loialitate, slujire și supunere; au prioritate și sunt superioare oricăror organizații pe care le-am creat pentru binele nostru; și au forme și moduri de existență caracteristice pe care trebuie să le onorăm.

S-ar putea să fie greu pentru unii dintre noi, antrenați în reflexe de agnosticism spiritual, să pice de acord că exista ceva sfânt. Nu am timpul să discut acest subiect, cu excepția faptului că dacă omul modern nu mai crede că unele legături sunt sfinte, aceste societăți fundamentale se vor dezintegra fără doar și poate sub atacul constant ale fenomenului de masă. Vor exista anumiți înlocuitori, dar realitatea deplină, puternică și formidabilă social va fi încetat să mai existe.

Deși nu am în minte doar familia, ea – și nu vreun program politic bine intenționat – reprezintă marea societate, care se prelungește atât în viitor, cât și în trecutul imemorial. Ea subzistă în virtutea relațiilor care trebuie la rândul lor să fie sfinte: soț și soție, părinte și copil, frate și soră. Toate acestea se bazează apoi pe distincția sfântă a diferenței sexuale.

Dacă observi un băiețel sau o fetiță și nu te izbește frumusețea acelei formei – a bărbatului sau a femeii din copil, o frumusețe care este sfântă, și nu întinată de păcat și care cu siguranță nu trebuie coruptă, mutilată – atunci ceva nu este bine cu tine. Inima sau vreun alt organ de percepție, trebuie că nu e la locul lui. Poate că pur și simplu lipsește, sau poate că l-ai distrus.

Imaginați-vă că cineva aflat în minunata Vale a Monumentelor din Utah crede că ar fi un lucru bun să distrugă podurile naturale, să măzgălească pereții cu graffiti, și să pună la pământ cu un buldozer coloanele, doar de dragul distrugerii; sau, cine știe, poate că are în vedere un nou gen de atracție turistică, pentru călătorul „transgresiv”. O astfel de persoană ar fi privită cu groază și stupefacție. Cum să nu poți vedea frumusețea pe care vrei să o distrugi? Sau, dacă o vezi, cum de nu te mișcă până într-acolo încât să o vezi ca fiind sfântă, cu niște obligații asupra noastră, care depășesc toate legile, și care trece dincolo de capriciile autopromovării și publicității?

Poate părea ciudat să le sugerezi acelora care nu văd sau nu doresc să vadă relațiile lor intime în lucruri, că un simț al sfințeniei reprezintă garantul libertății – dar oamenii cu o viziune puerilă asupra drepturilor fac așa cum le vine cheful, fără niciun fel de considerație în afara dorințelor, fără niciun fel de reflecție matură. Să luăm de exemplu tabuul împotriva incestului, pe care unii dintre noi îl vor anulat.

Freud a spus o mulțime de prostii, dar nu și în cazul acesta; pentru el, dacă familia e să existe și să înflorească, tabuul acesta reprezintă o condiție sine qua non. Relația dintre frate și soră trebuie protejată de confuzie, nu doar pentru că altfel familia ar degenera într-o cloacă de predatori sexuali, ci pentru că acea relație, frumoasă și sfântă trebuie proclamată drept obiectul special care e.

Libertatea noastră nu trebuie măsurată după ceea ce legile ne permit să facem, ci în funcție de obiceiurile și nenumăratele caracteristici ale culturii noastre care ne oferă prilejul de a le realiza fără supravegherea legii și adesea dincolo de mâna ei lungă.

Aceia care urăsc libertatea trebuie să urască familia puternică, stabilă, cu copii mulți, normală sexual și curată, deoarece acea instituție este un regat al libertății. Nu are nevoie de un vicerege. Dacă o lovește nenorocirea, s-ar putea să aibă nevoie de ajutor de la vecinii ei, dar cel mai adesea este o sursă de ajutor pentru ceilalți. Este ca grupul de lupi buni Seeonee din poveștile lui Kipling, cu mențiunea importantă că se bucură de formarea altor grupuri, a altor familii, iar când un clan se unește cu un alt clan, pământul tremură.

Fiecare însușire a legii morale în ceea ce privește sexul, cel puțin, există pentru protejarea și încurajarea acestor societăți – aceste regiuni ale autoguvernării, autorității, memoriei sociale și puterii. Statul, spre deosebire de patrie – gândiți-vă la atașamentul real și tandru al galezului pentru Țara Galilor, patria sa – nu este sfânt, ci este un lucru, o mașină; iar oamenii care conduc această mașină vor dori să o folosească de fiecare dată când capriciul, ambiția ura, sau bunăvoința lor pripită îi determină să o facă.

Ceea ce se opune mașinii nu sunt regulile care decurg din designul mașinii. Ceea ce se opune mașinii sunt societățile reale și naturale, ai căror membri le spun celor din cabinele buldozerelor și excavatoarelor: „Până aici și nu mai departe. Acest pământ e sfânt”.

Dacă ar spune cineva: „doresc să cred în sfințenie, dar nu pot, deoarece nu cred în Dumnezeu”, atunci îi voi acorda beneficiul consistenței, dar îi voi spune și că a tras concluzia greșită: ar trebui să se îndoiască de  necredința sa și nu de doza de sănătate pe care o mai are în sufletul său. Să spună în loc: „Deoarece aceste lucruri sunt sfinte, trebuie să cred în Dumnezeu.”