Traviata trivia

Am mers, în urmă cu două seri, la operă sau mai degrabă la cinemaul local unde se transmitea în direct spectacolul. Era „La Traviata” de English National Opera.

Pentru un anumit motiv, care probabil nu este greu de descifrat, regizorii spectacolelor de operă din zilele noastre încearcă să-și facă un nume prin producții inovative, de pildă acțiunea din Così fan tutte  se desfășoară pe lună, Olandezul zburător  pe Lacul Titicaca, sau Bărbierul din Sevilla în Germania nazistă. Însă, bineînțeles, locurile de desfășurare favorite ale acțiunii sunt în medii mai degrabă sordide sau dezolante din prezent, pentru a ne reaminti că opera, în pofida tuturor aparențelor care indică altceva, are o semnificație contemporană politică radicală (ceea ce înseamnă de stânga radicală) și a fost gândită ca atare. Perspectiva asupra prezentului, dacă e să judecăm după decoruri și vestimentație, este jalnică, deoarece eleganța și rafinamentul apariției sau comportamentului sunt eliminate riguros. În perioada victoriană trebuia să nu înspăimânți caii; astăzi, trebuie să nu înspăimânți proletarii.

Traviata aceasta era cântată în engleză dar, lăsând deoparte patriotismul lingvistic din mine, este o limbă foarte nepotrivită pentru Verdi, deși, în alte privințe, probabil în majoritatea, este încântător de flexibilă. Nu avea oricum niciun rost să fie cântată în engleză, deoarece încă era necesară subtitrarea. În felul acesta, s-a obținut cea mai rea dintre soluțiile posibile.

Dar aceasta era partea cea mai puțin supărătoare. Nu mă deranjează un decor simplu, dar nu m-am putut dumiri de ce Violetta și Alfredo tot încercau să tragă cortina. Presupun că aceasta are ideea de simbolism a regizorului, dar din nefericire era greu să-ți dai seama ce simboliza, și nu poți avea simboluri cu adevărat dacă nu este ceva care să fie simbolizat, altfel este ca vita la cuptor fără vită. Probabil că acea cortină simboliza diferența dintre aparență și realitate, dar poate că nu. Nu este adevărat că orice mister este interesant.Dar, din nou, aveam de-a face cu un neajuns minor. Săracul Alfredo, care cânta bine, era atât de departe pe cât îți poți imagina de figura unui erou romantic. Era pipernicit, nici pe departe slab, și avea ceva de tocilar în el. Nu era, desigur, vina lui, dar nici nu l-a ajutat că a fost costumat într-un pulover tricotat cafeniu gros, cu pantaloni din catifea, și ochelari cu ramă groasă (mă așteptam să apară și papucii de casă, dar nu a fost cazul). Părea mai degrabă un bibliotecar începător dintr-o bibliotecă de provincie decât un poet care intră în protipendada luxoasă.

Violetta, Elizabeth Zharoff,  a fost splendidă chiar dacă i-a lipsit cumva subtilitatea, dar parcă era un ghinion că era atât de frumoasă, deoarece astăzi publicul de la operă cere o interpretare adecvată care să aibă ceva aparențe de plauzibilitate. Țin minte vremurile când cântăreții de operă făceau doar niște gesturi actoricești de complezență, și mai mult sau mai puțin stăteau fixați în costumele și decorurile care variau pe o scară a absurdului. Se mișcau, dacă se mișcau, precum crucișătoarele de dinainte de Primul Război Mondial. Aceasta avea marele avantaj că suspenda iluzia realității pentru public, deoarece era foarte necesar să fie suspendată, dar astăzi, vai, publicul este mult mai literal și într-un anumit sens, discriminatoriu. Și nu era nici pe departe plauzibil ca Violetta să se îndrăgostească de un asemenea Alfredo: te ducea cu gândul la încercările penibile ale lui David Hume de a curta.

Fără îndoială cu regizorul ar fi putut evita cu puțină imaginație o asemenea absurditate; dar regizorii par mai preocupați astăzi de concepțiile din capul lor decât de consecințele concepțiilor lor pe scenă și în rândul publicului.

Producția avea și alte elemente caraghioase. Dintr-un anumit motiv, Alfredo a venit cu o carte la petrecerea care se desfășoară la începutul operei, și o aruncă fără milă pe scenă (după care o ia de acolo, pentru a o arunca din nou.) Mi-e teamă că m-a revoltat acest tratament rezervat cărții, mai ales că era cu coperți tare și nu o versiune de luat pe drum, cu atât mai mult cu cât mai încolo părea că recită din ea. Apoi, într-o altă scenă, stă și cântă pasional de pe un morman de cărți. Am consultat și alți membri din audiență și cu toții erau îngrijorați de faptul că acea grămadă s-ar putea prăbuși sub Alfredo, ceea ce l-ar fi făcut să arate și mai ridicol, lăbărțat printre volume, o imagine mai puternică în mintea noastră decât cea care se desfășura pe scenă. Lucrurile au mers din rău în mai rău când Alfredo, supraviețuind chinului și spre ușurarea noastră, s-a ridicat de pe morman și a început să lovească în cărți și să le împrăștie. Lovesc poeții cărțile? Nu pot spune cu certitudine că nu a existat vreun poet care să nu lovească o carte, dar împrăștiind cărțile după ce s-a ridicat de pe ele a făcut publicul să se întrebe (m-am consultat din nou cu oamenii prezent) dacă nu era acolo un mecanism care le făcea să rămâne întregi cât timp stătea pe ele și care, odată ce se ridica, le dădea drumul, la timp pentru a fi lovite. O operă care distrage astfel publicul nu e foarte strălucită.

Niciun om nu e vinovat pentru greutatea sa, dar regizorul era vinovat pentru hlizeala publicului în momentul în care Alfredo l-a îmbrățișat pe tatăl său, Germont. Bărbatul care cânta în acest rol era cu un cap mai mare decât Alfredo, așa că fiul părea să îmbrățișeze stomacul tatălui, mai degrabă precum un copilaș decât ca un adult. Să nu fi remarcat regizorul sau el trăiește în propria lume virtuală, plină de concepții abstracte, în care, precum un dictator totalitar care conduce o țară, este pornit să-și impună  viziunea asupra micii sale lumi (și toată lumea este o scenă)?

Când Germont cântă celebra sa arie în care-i cere Violettei să renunțe la iubirea lui Alfredo de dragul fiicei sale, care nu va putea să se căsătorească cu bărbatul pe care-l iubește dacă Alfredo continuă să trăiască cu o femeie atât de rău famată ca Violetta, fiica dispare de pe scenă, împinsă de pe scenă neceremonios și fără dragoste de tatăl ei, îmbrăcat într-un impermeabil de ploaie, cu ochelari cu ramă groasă și cu o beretă pe cap. Fata arată ca și cum ar avea 12 ani, o vârstă cam puberă și mai susceptibilă să aibă pasiuni intelectuale decât sentimentale; până și cel mai taliban dintre talibani cu greu ar lua-o în considerare pentru măritiș. Părea mai degrabă Violet-Elizabeth din „Just William” (serie de benzi desenate pentru copii – nota trad.), care avea drept replică „voi țipa și voi țipa până când mă voi albăstri”, decât o viitoare Cleopatra. Publicul a murmurat din nou, încercând din greu să-și stăpânească râsul. Ce orbire l-a lovit pe regizor încât să nu poată vedea efectul pe care această apariție complet inutilă l-a avut asupra publicului? Este ceva caracteristic pentru toți cei care se văd sau se doresc mari artiști în zilele noastre că nu dau nicio importanță impresiilor pe care publicul și le face asupra operei lor.

Regizorul a avut, de asemenea, ideea originală, deși nu bună, de a-i plasa atât pe Alfredo cât și pe tatăl său în public. Nu am mai văzut anterior făcut acest lucru într-o operă, dar totul s-a redus la ceva absurd pe măsură ce Alfredo se chinuia să treacă de primul rând de scaune, precum un întârziat care încearcă să ajungă la locul său după ce a început piesa. Cu greu ți-ai putea imagina ceva mai puțin romantic, iar publicul a început din nou să râdă pe înfundate. Dacă realizarea unei producții proaste ar fi ceva penal, regizorul german Peter Konwitschny ar lua doar pentru această operă o condamnare pe viață.

Bineînțeles că a existat și o scenă cu orgie, așa cum se întâmplă în mai toate producțiile contemporane, de parcă ar trebui să justificăm propensiunea noastră pentru exhibiționism plasând-o într-o epocă anterioară: deși plasată într-un decor modern, nimeni nu credea cu adevărat că Traviata este într-adevăr contemporană, măcar și pentru motivul că Violetta a murit de tuberculoză, ceea ce nu s-ar fi întâmplat astăzi. Chiar și protestul implicit că Traviata conține, împotriva convențiilor sociale de atunci, o pledoarie ca iubirea să depășească și să cucerească prejudecățile sociale, este de acum cumva depășit. Pe scurt, această Traviata ar putea fi mai bine numită La Travestía (un cuvânt care nu e nici italian, nici spaniol, dar un neologism potrivit).

Am asistat o dată la un Macbeth în care Nobilul de Cawdor apărea pe balcon în pijama. În acel moment, m-am decis să plec; sunt unele lucruri mult prea amuzante pentru a putea fi suportate. Dar nu am plecat de la Traviata, în pofida aberațiilor de care m-am putut bucura.

Cum se face însă, că i-am spus unui prieten că mă duc să văd Traviata și nu i-a plăcut deloc. E unul dintre acei puritani artistici pentru care nimic din ce nu este suprem nu merită atenția sau distracția noastră. Astfel, nicio pictură nu merită dacă nu este, să zicem, Piero della Francesca sau Velásquez (a râs de prețuirea pe care i-o acordă lui Bronzino, care pentru el este vulgar). La fel și cu Verdi. Pentru el nu este cu mult mai mult decât cu creator de șlagărele pentru flașnete, bun să vinzi înghețată. Lua în derâdere ariile sau șlagărele, după cum le numea, din opera pe care o numește ”Triviata”.

În primul rând, totuși, nu sunt de acord că doar arta înaltă merită atenția noastră. Pereții și bibliotecile ne-ar fi goale dacă am crede cu adevărat acest lucru. Parțial sau chiar într-o și mai mare măsură, citind și văzând lucruri inferioare învățăm să le recunoaștem pe cele înalte. Când criticul englez, Cyril Connoly, scria că „cu cât citim mai multe cărți cu atât devine mai clar că adevărata menire a scriitorului este să producă o capodoperă și nicio altă menire nu are importanță” el se făcea vinovat de a confunda bunul simț cu retorica. Scriitorul trebuie să scrie pe cât de bine poate, desigur, dar termenul de capodoperă este inerent comparativ. În orice caz, o dietă compusă doar din capodopere ne-ar face destul de constipați și ignoranți.

Apoi, avem de-a face cu problema locului pe care îl acordăm lui Verdi. Bănuiesc că popularitatea imensă a lui Verdi, indiferent de locul unde este pus în scenă, iar Traviata este cred opera cea mai populară din întreg repertoriului, i-a influențat judecata prietenului meu. Se face, cred, vinovat de silogismul snobului:

Ce e popular e rău.

Traviata e populară.

Deci, Traviata e rea.

Nu aș merge până într-acolo încât să susțin că nu m-am făcut vinovat niciodată de acest silogism, și nici nu pot jura că nu îl voi mai folosi; e probabil mai puțin rău decât opusul său:

Ce e popular e bun.

Traviata este populară.

Deci, Traviata este bună.

Însă, popularitatea unui secol și jumătate nu este chiar același lucru cu popularitatea ultimului best-seller. Dr. Johnson nu era vreun admirator al lui Thomas Grey, dar spunea următoarele despre Elegia:

„În Elegia sa, mă bucur să mă alătur cititorului comun; pentru că după bunul simț al cititorilor, nestricat de prejudecățile literare, după toate rafinamentele de subtilitate și dogmatismele erudiției, trebuie să se decidă toate candidaturile la onoruri poetice. Curtea Bisericii abundă în imagini care își găsesc oglindirea în fiecare minte, și cu sentimente pentru care fiecare înflorire se întoarce cu un ecou.”

Nu am putea spune ceva asemănător despre La Traviata? Nu este un argument decisiv, poate, dar se apropie de așa ceva. Însă regizorul a crezut că poate face el ceva mai bun, așa cum se întâmplă astăzi cu regizorii.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la Editura Contra Mundum.