Se repetă istoria?

Nu se întâmplă foarte des să fiu într-un dezacord cu G.K. Chesterton. Dar nu are importanță. Cineva care intră în dezacord cu G.K. Chesterton va descoperi, mai frecvent decât ar crede la prima vedere, că nu a avut dreptate. Și totuși, uneori vei descoperi că s-a înșelat el. În cuvintele nemuritoare ale latinului „Nemo mortalium omnibus horis sapit”. Niciun om nu este mereu înțelept. Chiar și Chesterton se mai înșală câteodată.

Afirmația lui Chesterton pe care am privit-o cu scepticism și care m-a făcut să am obiecții este aceea că istoria nu se repetă.

În eseul său „O repetiție mult prea des repetată” publicat în Daily News, în 1904, Chesterton sugera că cel care a spus primul că istoria se repetă „trebuie să fi fost cineva cu o minte foarte nedezvoltată și ciudată”. Deși admite „un grad de veridicitate” în expresie, el susține că „afirmația corectă ar fi: universul se repetă pe sine, cu excepția istoriei”. Mai departe afirmă:

„Dintre toate științele pământești, istoria este singura care nu se repetă. Tocmai aceasta este definiția divinului din om. Astronomia se repetă, botanica se repetă, trigonometria se repetă, mecanica se repetă. Orice adunare făcută la fel va duce la același rezultat. Dar particularitatea și fascinația rezultatului istoriei este aceea că, chiar și cu ajutorul celei mai perfecte adunări, rezultatul apare de fiecare dată altfel, cu diferențe tainice.”

Ceea ce încearcă să sublinieze aici Chesterton este că omul are liber arbitru, atributul distinctiv pentru ceea ce el numește „caracterul divin al omului”. Asta înseamnă că de-a lungul istoriei oamenii au avut libertatea să acționeze într-o direcție sau alta. Alegerile lor nu sunt predeterminate și, drept urmare, istoria nu este o știință deterministă. Pare un punct de vedere rezonabil, dar problema este că oamenii nu sunt liberi să aleagă într-o direcție sau alta după ce au făcut alegerea. Pur și simplu nu este adevărat să afirmi că oamenii de-a lungul istorie au libertate. Ei nu au libertate. Au avut-o. O dată ce a fost luată o decizie, iar omul a acționat pe baza ei, s-a produs un eveniment cu anumite consecințe. O dată ce am decis să acționăm într-o direcție, nu putem da înapoi timpul și să acționăm altfel. Trecutul face parte din realitatea obiectivă. S-a întâmplat într-un anumit fel și nu se mai poate întâmpla altfel. Este bătut în cuie, motiv pentru care noi învățăm lecții importante dacă îl studiem.

Este adevărat că nu putem spune cu certitudine ce se va întâmpla în viitor, deoarece asta depinde de alegerile pe care le facem. Dar putem fi aproape siguri despre ce se va întâmpla în viitor pe baza lucrurilor pe care le știm despre trecut. Știm asta, deoarece istoria se repetă. Este adevărat, de pildă, că istoria arată cum alegerile făcute din mândrie preced o prăbușire. Dacă acest lucru este adevărat în toată istoria, putem fi relativ siguri că așa va fi și în viitor. Este la fel de adevărat în istorie că egoismul -. sau ceea ce teologii numesc păcat – are consecințe devastatoare, în timp ce golirea de sine, ceea ce teologii numesc virtute, are consecințe bune. Cele șapte păcate mortale sunt la fel de mortale azi, ca și ieri. Cele șapte virtuți sunt dătătoare de viață astăzi și mâine, așa cum au fost și ieri. Există legi morale care guvernează viața omului în societate, iar aceste legi sunt la fel de reale din punct de vedere obiectiv pe cât sunt legile fizicii sau matematicii.

Din punct de vedere filosofic, putem spune că păcatul și virtutea sunt însăși substanța istoriei, obiectul veșnic și esențial din care este făcută, în timp ce înlesnirile tehnologice ale fiecărei epoci, care se schimbă într-adevăr, nu sunt decât întâmplări. Să luăm, ca ilustrare, marșul lui Napoleon asupra Moscovei în 1812, și marșul german asupra Moscovei din 1941. Armele folosite erau diferite, naziștii având arme de distrugere în masă care depășeau imaginația lui Napoleon, dar mândria fatală a lui Napoleon și Hitler era identică. Militarismul rămâne militarism, indiferent de armele folosite, iar imperialismul calcă încă drepturile teritoriale ale neamurile, indiferent dacă sunt folosite săbii sau drone. Aceste filosofii politice, care își au fundamentul în mândrie, ignoră demnitatea persoanei umane, iar consecințele sunt devastatoare.

Păcatul neglijează demnitatea persoanei umane și tocmai din acest motiv istoria este în mod categoric lipsită de demnitate! În măsura în care descoperim demnitate autentică în istorie, acest lucru se întâmplă pentru că descoperim sfințenie autentică. Sfinții sunt cei care dau demnitate istoriei. Este adevărat pentru trecut. Este adevărat pentru prezent. Și va fi adevărat pentru viitor. Motivul este acela că istoria chiar se repetă.

Joseph Pearce a prefațat la Editura Contra Mundum volumul „Dacă Dumnezeu nu ar exista” de G.K. Chesterton.