Abisul așteptărilor

Colecționez reviste. Nu dintr-acelea lucioase și colorate care se desfac. Revistele mele sunt legate în tomuri voluminoase de câte 1000 pagini, fiecare, și acoperă șase luni: The Century Magazine, Harper’s Magazine, Scribner’s, și altele din perioada anilor 1875-1930. În aceste reviste descoperi articole cu o lungime care nouă ni s-ar părea astăzi amețitoare, indiferent de subiectul tratat.

Din când în când dai și peste niște reclame interesante cum era aceasta: „Se caută un ajutor de sex masculin:

BĂIAT, în jur de 16 ani, pentru muncă de birou obișnuită; o oportunitate excelentă pentru a avansa, informații la H. Black and Co., Superior and East 19th ”

În revista pe care o am acum în față, The Century, care conține 960 de pagini, descopăr „Un pelerinaj aborigen”, o relatare a unei călătorii la indienii Zuni, un jurnal de călătorie „În jurul Capului Bunei Speranței”, file din însemnările lui Thomas Carlyle din timpul vizitei în Irlanda, „Istoria personală a lui Garibaldi”, un elogiu adus lui John Henry Newman, un articol despre tâmplărie, feronerie și inscripționarea în relief pentru cei din școlile elementare, „Mineritul de marmură în Carrara”, romane în serial de William Dean Howells și Frances Hodgson Burnett, articole despre muzică, arhitectură, politică, pictură, religie, orice.

Am ajuns să cred că poți învăța cu mult mai multe despre Statele Unite răsfoind oricare dintre aceste volume decât dacă ai merge la jumătate de duzină de cursuri de Studii Americane în colegiile noastre.

Pe lângă gama impresionantă de subiecte din „The Century” și profunzimea culturii generale a autorilor, ceea ce mă izbește când citesc aceste reviste este ce tărâm străin erau aceste State Unite pe vremuri. Oriunde mă uit, mi-e rușine de strămoșii mei naționali pentru că nu și-au dat seama ce le cerea legea morală, sau cel mai adesea mă simt de 20 de ori mai rușinat de compatrioții mei de azi, de profesorii de colegiu care s-ar strădui din greu să citească The Century, nemaivorbind de a putea înțelege aspirațiile estetice, morale și religioase înalte care îi mișcau pe autori și cititorii lor.

Puteți spune, drept scuză, că oamenii se comportă întotdeauna mai bine când știu că sunt văzuți de public. Dar acei autori nu se simțeau mai confortabil cu vremurile lor decât cei din zilele noastre. Oricum, nu vorbesc despre cele ce spuneau conștient despre ei înșiși, ci este mai semnificativ ceea ce nu se sinchiseau să spună; ceea ce se înțelegea printre rânduri sau din aluzii.

Așa ajungem la reclama de mai sus. Nu era în The Century, care nu avea publicitate. Citiți din nou anunțul. Era dintr-un ziar din ianuarie 1908 și a fost decupat de cineva și păstrat în cartea părinților săi. Descopăr adeseori în revistele mele lucruri care nu erau de acolo: însemnări, vederi, etc.  Așa am găsit anunțul de angajare.

Este, desigur, în engleză. Ar putea fi de cealaltă parte a prăpastiei pe care nimeni nu are voie să o treacă. Pe partea noastră a prăpastiei, un băiat de 16 ani moare încet din cauza asfixierii intelectuale din școli și din mediul online. Pe acea parte a prăpastiei, cel mai mare producător de haine din Cleveland făcea un anunț de angajare pentru ca un băiat să vină să muncească la birou, cu șanse mari să intre pe făgașul unei cariere bine remunerate.

Compania H. Black construia pe atunci o fabrică mare și frumoasă, bine ventilată în care era plăcut să muncești, cu un turn de apă care asigura protecție împotriva incendiilor. Familia Black, formată din emigranți evrei, au plătit un arhitect să facă cercetări în țară pentru a găsi un design de fabrică în care să se combine frumusețea, caracterul practic și să respecte nevoile umane ale muncitorilor. Clădirea, mă bucur să o spun, este încă funcțională.

Pe vremea aceea, oamenii nu-și iroseau tinerețea în absurdități. Dau peste un alt decupaj și descopăr un ferpar pentru cineva pe nume Edward Alexander MacDowell, „celebrul compozitor american”, care a murit la vârsta de 46 de ani. „MacDowell a studiat și predat în străinătate, iar când s-a întors în țară, în 1888, s-a remarcat în bucăți orchestrale, vocale și pentru pian”. Asta înseamnă că s-a întors la 26 sau 27 de ani, la vârsta la care absolventul de colegiu din zilele noastre ajunge să fie assistant manager la McDonald’s. Dar pe atunci se presupunea că tinerii au energia și capacitatea să se descurce singuri.

O altă reclamă aparține unui constructor de case W. N. Brewer:

„Poți cumpăra o casă frumoasă în Lakewood dacă

Ai 300 până la 500 de dolari 

Vizitați noile noastre case

Construite cu migală, mai bine decât le-ați putea construi dvs.”

Fiți atenți la ultima propoziție. M-a făcut să mor de râs. Se subînțelege că mulți bărbați construiesc case cu mâinile lor, cu ajutorul prietenilor, fraților și verilor. Nu vorbim de o căsuță de lemn în Dakota de Sud pe vremea pionierilor. Vorbim de case din cărămidă și lemn în Lakewood, o suburbie din Cleveland.

Când adolescența nu mai există cu adevărat, iar tinerii trebuie să treacă de la copilărie la vârsta maturității rapid și cu încredere, ei trebuie să aibă o autodisciplină considerabilă. Pentru suflet este exact ceea ce este pentru trup înotul sau ridicarea greutăților.

Așa că dau peste un articol cu titlul: „Mamele ar trebui să-i învețe pe copii bunele maniere”. Voi cita din el:

„Bunele maniere sunt de un mare ajutor pentru copil în lupta vieții pe care o va duce ca bărbat sau femeie.

Niciun copil nu va avea maniere, totuși, dacă nu este învățat astfel de mic, așa că o mamă nu ar trebui să se aștepte ca fiul sau fiica ei să se comporte bine în fața străinilor dacă nu este obligată să se comporte astfel tot timpul.

De pildă, un copilaș care nu știe că nu e frumos să ocupe un scaun în timp ce un străin stă în picioare sau care ia ultima felie din farfurie nu a fost crescut cum trebuie. O fac de rușine pe mamă, dovedind fie că nu a dat atenție, fie a fost ignorantă cu privire la ce înseamnă o bună creștere.

Copiii ar trebui învățați de timpuriu să nu se așeze în timp ce vârstnicii stau în picioare, iar cei mici ar trebui să stea întotdeauna în picioare când salută un adult.”

Dacă autorul ne-ar vedea acum…