Acceptarea realității

Filosoful catolic Alasdair MacIntyre („Tratat de morală. După virtute”) a înfățișat probabil cea mai convingătoare descriere a peisajului cultural modern. Nu este o prezentare a felului în care un anumit set de idei a lăsat locul unui alt set de idei, ci a felului în care un consens venerabil a fost părăsit în favoarea unor perspective asupra lumii și afirmațiilor care concură între ele. Într-o altă lucrare („Whose Justice, Which Rationality”) el demonstrează că prezenta confuzie morală nu este reprezentată în principal de grupuri și subgrupuri care rivalizează între ele, ci se găsește în interiorul fiecărui individ. În decursul unei singure argumentații, cineva va cita cel mai probabil un număr semnificativ de argumente disparate și reciproc contradictorii. Nu este doar o caracteristică a celor needucați – este un model despre care MacIntyre arată că apare chiar și în cele mai sofisticate propoziții, cum ar fi deciziile Curții Supreme. Această lipsă de consens este poate cel mai caracteristic semn al vremurilor noastre.

Nu picăm de acord. În realitate, nu reușim să picăm de acord nu doar asupra concluziilor, ci nici măcar asupra faptelor, asupra felului în care faptele sunt tratate, ce constituie, într-adevăr, un fapt, ce este aceea o tratare a faptului șamd. Suntem o societate fragmentată a cărei fragmentare devine o forță spirituală majoră în viața oamenilor care o compun.

Nu dorim să ne aflăm în dezacord. În pofida faptului că o facem adesea, chiar constant, ni se pare obositor și neplăcut. Acest lucru subliniază importanța grupurilor înrudite din cultura noastră. Dorim în jurul nostru oameni cu care putem împărtăși același vocabular și la care să găsim suficientă înțelegere încât să ne odihnim după conflictul social neîntrerupt. Desigur, aceasta nu înseamnă că descoperim grupuri de oameni care au abandonat lumea interioară mutual contradictorie de care vorbește MacIntyre. Mai degrabă descoperim oameni care împărtășesc cu noi o afinitate pentru aceleași contradicții.

Această situație reprezintă o anormalitate la scara istoriei umane. Majoritatea culturilor au împărtășit un consens larg asupra celor mai importante presupoziții despre lume. O poveste comună, valori comune, o perspectivă comună, este ceea ce se așteaptă. Societatea noastră este o urmașă a unei astfel de culturi a consensului. Lumea sacramentală a Evului Mediu apusean este o fundație pentru aproape tot ce constituie gândirea modernă. Nu a dispărut, dar pe măsură ce diverse povești și critici au început să își facă loc pe lângă ea, consensul s-a erodat. Totuși, niciuna dintre pozițiile pe care le descoperim în cultura noastră nu poate fi corect înțeleasă fără a o vedea în dispută cu ceea ce a avut loc înainte. Culturile nu sunt create din nimic.

Latura întunecată a acestei fragmentări poate fi observată în multiplele încercări de a exercita o formă sau alta de control. Fie că este vorba de impunerea corectitudinii politice într-un campus universitar sau la locul de muncă, sau de trollingul și intimidarea care au loc în social media, o afirmare absolută a voinței ia locul rațiunii, conversației și persuasiunii. Ultima formă de consens care rămâne într-o cultură este un acord fragil care lasă loc apoi violenței. Cei mai vocali, cei mai răi, cei mai legaliști, etc., își impun voința asupra celorlalți ca o metodă de a-i reduce la tăcere, și, în această tăcere impusă își declară victoria.

Creștinismul a fost, în anumite momente ale istoriei, o formă de consens în interiorul culturilor. În cele mai sănătoase momente a fost un adevărat consens (con-sensus, un gând comun). Sf. Apostol Pavel ne cheamă: „Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos, Pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.” (Rom 15:5-6)

„Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.” (1Cor. 1:10)

„Deci, fraţilor, bucuraţi-vă! Desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.” (2Cor. 13:11)

„Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei,” (Filip. 1:27)

„… Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare…” (Filip. 2:2)

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus” (Filip. 2:5)

A fi în „același gând” (consensus) este considerat în viața Bisericii ceva normativ. Într-o mare măsură, așa au stat lucrurile din punct de vedere istoric. Fragmentarea minții moderne (chiar în ea însăși) este tocmai așa ceva – un fenomen modern. Desigur, s-a avansat un nou consens: ca toți să fim de acord că a nu fi de acord este ceva normal. Stanley Hauerwas consideră această idee drept fundamentală pentru sensul modernității: „Prin modernitate înțeleg proiectul de a crea ordini sociale care să facă posibil pentru fiecare individ să trăiască în astfel de ordini, în care să nu aibă altă poveste cu excepția poveștii pe care o alege atunci când nu are nicio poveste.”

Acesta se dovedește a fi cel mai distructiv aspect al lumii moderne. „A avea o poveste” necesită ca altcineva să fie de acord cu povestea ta – nu trăim singuri (chiar atunci când susținem că este povestea noastră). Singura formă de a genera consens, în absența altui fundament decât „povestea pe care o aleg”, este coerciția. Coeziunea socială a consensului este înlocuită de versiuni diferite de acord obținut prin coerciție. Suntem furioși.

Nu este un joc pe care creștinii îl pot câștiga, nici unul pe care creștinii să-și dorească să-l joace. Creștinul nu este un martor la o poveste pe care o alegem, ci la lucrurile așa cum sunt ele. Am fost creați cu adevărat din nimic. Suntem sprijiniți cu adevărat în chiar existența noastră de Dumnezeu Însuși. Hristos este cu adevărat Dumnezeu întrupat. A fost cu adevărat răstignit pentru mântuirea noastră și a înviat cu adevărat din morți. Nimic din acestea nu este o poveste pe care am ales-o. Este povestea adevărată pe care am primit-o. (1 Cor. 15:3).

Orientarea noastră definitorie în viața noastră spirituală este spre tradiție (cea pe care am primit-o). Nu este spre ceea ce alegem. Lumea nu este creația noastră – ne-a fost dată. Realitatea creației și lucrarea lui Dumnezeu reprezintă cel mai puternic argument al nostru. Chiar și în tăcerea noastră, elocvența acelei realități vorbește neobstrucționată de poveștile false ale modernismului nostru voluntar. Mai mult, trăim în rândul semenilor noștri care, indiferent de alegerile lor false, sunt creați la fel ca și noi și împărtășesc aceeași realitate fie că o recunosc, fie că nu. Este un fel de nebunie să trăiești într-o realitate și cu toate acestea să încerci să impui alta. Dumnezeu nu impune ci ne curtează.

Credința creștină este apocaliptică. Revelează ceea ce este ascuns. Biserica este revelația realității. A trăi viața ei este a trăi ca o revelare a ceea ce este. Toată creația este în acord cu aceea revelație și rostește „Amin”. Dacă bisericile ar tăcea, atunci pietrele ar vorbi.

Nu poți crea consens – este darul lui Dumnezeu. Vocația creștinului este de a primi acest dar și a trăi într-o existență dăruită. Este ceea ce ne face să fim din nou sănătoși și ne unește cu Dumnezeu care este singurul fundament al realității.