Rame goale

06/10/2021    |   de Theodore Dalrymple

Pe vremea când încă mai practicam medicina credeam, ceea ce s-a dovedit a fi  mereu o greșeală, că am auzit orice nebunie posibilă. Totuși, chiar și cea mai plictisitoare persoană se poate dovedi foarte originală când vine vorba de autodistrugere, o practică cu mijloace infinite: nimeni nu poate înțelege adâncurile nebuniei o dată pentru totdeauna. Și aș îndrăzni să adaug, slavă Domnului!

Pe aceleași considerente, mă gândesc adesea că arta contemporană nu poate exprima epuizarea totală a tradiției artistice apusene. De pildă, m-am gândit că nulitatea nu poate merge mai departe decât opera – că așa vine vorba –escrocului cunoscut sub numele de Christo, care a acoperit monumente, clădiri și peisaje în materiale textile imense. Există ceva cu mai puțină valoare artistică decât asta?

La doar câteva săptămâni de la acoperirea Arcului de Triumf din Paris, un auto-desemnat artist danez pe nume Jens Haaning a expus o operă sau două de artă (în funcție de cum privești la ele) intitulată „Ia banii și fugi”. Operele constau în două rame goale, una fiind mai mare decât cealaltă.

Haaning a expus în prealabil alte două opere, „Venitul mediu anual danez” care consta în niște bani danezi (împrumutați de la o bancă) și „Venitul mediu anual austriac” (același lucru doar că în euro). Muzeul de Artă Modernă Kunsten din Aalborg i-a cerut să reproducă aceste mari opere de artă pentru o expoziție a muzeului și l-a plătit cu 85.000 de dolari pentru asta.

Totuși, artistul a crezut că ar fi mai interesant – nu a spus însă pentru cine – să creeze o nouă operă, mai degrabă decât să o copieze sau să o repete pe una veche.  Așa au apărut cele două rame goale. Muzeul și-a cerut banii înapoi, dar artistul a refuzat. Trebuie să mărturisesc că în această dispută sunt de partea artistului. Seamănă cu una dintre acele insecte foarte colorate care își manifestă caracterul malefic astfel încât toată lumea să știe; nimeni nu se aștepta ca dându-i 85.000 de dolari să primească la schimb un Velasquez sau un Vermeer. Și în fapt, domnul Haaning, intenționat sau nu (presupun că prima variantă) a făcut un serviciu social util expunând lipsa de sens a felului în care, în societatea noastră, sunt împărțiți banii pentru arte de către presupușii mecena. Eram gata să scriu că nu ar putea exista o demonstrație mai clară a acestui lucru, dar mi-am adus aminte ceea ce tocmai spusesem despre nebunia umană.

Însă tocmai mi-am dat seama că acest episod oferă o șansă pentru arta occidentală. La fel cum fermierii primesc subvenții ca să nu mai producă, și să lase terenurile necultivate sau să distrugă ceea ce produc, la fel și artiștii ar trebui să fie plătiți ca să nu mai producă nimic, în felul acesta ridicând un pic valoarea medie a artefactelor umane. Nu este greu să descoperi mormane de gunoi pe podeaua Muzeului de Aalborg la care iubitorii de artă se uită cu solemnitate; ideea de a-i pune pe artiști în situația de a fi plătiți precum ospătarii și alții în timpul carantinei Covid, i-ar scuti pe mulți oameni de timpul și încercarea de a descoperi un sens lipsei de sens.

Bineînțeles că îmi dau seama că există anumite dificultăți în schema mea, principala fiind aceea de a distinge care artiști urmează să fie premiați pentru inactivitatea lor meritorie. Apare problema gustului și a discriminării: cine este îndreptățit să spună că e vorba de o grămadă de gunoi care merită subvenționată pentru a nu fi produsă mai departe? În calitate de pensionar, mă propun cu smerenie și modestie pe mine ca să ocup acest rol. Aș fi pregătit să o fac pro bono publico.

O altă posibilă problemă pentru schema mea ar fi aceea că i-ar încuraja pe oameni să producă deșeuri pentru a primi subvenții ca să nu mai le producă. Este ca la anumite tipuri de boli: dacă îi plătești pe oameni să le aibă, atunci ei le vor avea. La acest obstacol, problema este, totuși, relativ simplă. Pentru a fi eligibil pentru subvenția dată ca să nu produci nimic, cineva va trebui să petreacă mai mulți ani prin acele grădinițe pentru adulți cunoscute drept universități de artă și apoi să producă o cantitate minimă de opere fără valoare, care în alte condiții ar fi fost expuse. Acestea ar trebui distruse. Operele fără valoare în sine nu se califică indiferent de numărul lor; trebuie să fie opere fără valoare ale cuiva școlit. În felul acesta, producătorii amatori sau falsificatorii de gunoaie pot fi îndepărtați.

Însă s-ar putea ca domnul Haaning să se dovedească a fi salvatorul artei occidentale. Dacă așa stau lucrurile, atunci merită mult mai mult decât cei 85.000 de dolari. Îmi aduc aminte de Stravisnki când a ascultat (dacă acesta e cuvântul) marea lucrare muzicală a lui John Cage 4’33”, adică patru minute și 33 de secunde de tăcere, în timp ce un pianist stă la pian fără să facă nimic: „Așteptăm cu interes și mai multe compoziții ale aceluiași compozitor, în același gen”. Cage, (probabil) ca domnul Haaning, încerca să ridice o problemă serioasă, la fel ca și Stravinski. După ce începe schema mea de subvenționare, artiștii vor fi nevoiţi să producă artă dacă vor să fie artiști.

Are vreo importanță că lipsește cu totul măreția din cultura noastră artistică? Nu putem măsura consecințele, dar, după cum spunea Einstein, nu tot ce poate fi măsurat este important și nu tot ce este important poate fi măsurat. Scopul societății nu este acela de a crea artă măreață, dar, cu toate acestea, o societate care eșuează în acest obiectiv va fi considerată mai precară din cauza asta. Nu va avea măreție, ci doar un utilitarism plicticos, insipid și fad, indiferent cât de mari îi sunt realizările tehnice. S-ar putea să comunicăm mai rapid, mai ușor și cu mai mulți oameni decât înainte – dar nu vom avea nimic de comunicat.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?