Pandemia autoritarismului

Unul din efectele pandemiei de Covid-19 a fost inundarea spațiului media cu cantități industriale din ceea ce am putea numi clișee prețioase. Fără îndoială, din cauza distanțării sociale, a izolării și a lipsei de ocupație, fiecare scriitoraș s-a transformat în filosof, filosofia fiind ultimul resort al hamalilor literari, care nu au nimic de spus dar au un termen limită. Când nu se întâmplă nimic, te poți baza întotdeauna pe abstracții ca să scrii ceva (…)

În ceea ce privește lecțiile pandemiei, ele sunt uitate mai repede decât sunt învățate – cu excepția celor rele, care de regulă sunt cele mai persistente. O altă problemă cu lecțiile este că nimeni nu reușește să pice de acord care sunt cele corecte. Care sunt, de pildă, lecțiile Primului Război Mondial? Că imperiile multinaționale sunt putrede, că statele națiune sunt invariabil expansioniste, că acela care dorește pacea trebuie să se pregătească de război, că doar printr-un pacifism total putem salva lumea de cataclism? Istoria nu ne dă lecții precum o profesoară de modă veche care nu le transmite copiilor nicio contradicție.

În plus, sunt mai multe niveluri (individual, colectiv și politic) la care pot fi predate aceste lecții. La nivel individual, se poate învăța că, atunci când apare penuria, cele mai multe dintre lucrurile care dispar nu sunt în mod necesar cele mai importante pentru fericirea individului; ceea ce are drept consecință că materialismul, înțeles ca o viață bună realizată și împlinită prin consumul tot mai mare de bunuri materiale, fie ele mâncare rafinată sau electronice sofisticate, este fals, și drept urmare, alergăm după idoli falși.

Cu toate acestea, imediat ce lanțul de aprovizionare este restaurat sub forma unei aprovizionări nelimitate și o ofertă uriașă de bunuri materiale, revenim la vechiul materialism.   

Nu eram nesinceri când credeam că consumul de bunuri materiale nu este extrem de important sau necesar pentru fericirea umană, cel puțin nu mai mult decât persoana care ține o dietă pentru a slăbi dar care se îngrașă imediat ce nu mai ține dieta. Pur și simplu duhul vrea, dar trupul e nevolnic. Presupun că epidemia s-ar putea să ne fi dat o lecție, dar doar pentru că am auzit o lecție nu înseamnă că am și învățat-o.

Cât despre lecțiile politice sau colective ale epidemiei, mai degrabă mă tem de ele decât mă bucur. Mi se pare că vor contribui la o exacerbare a tendinței spre autoritarism și la încurajarea birocraților cu tendințe totalitariste. Unul din lucrurile care m-au surprins a fost cât de docilă a fost populația în a accepta niște reglementări atât de drastice încât l-ar fi făcut invidios pe Stalin, totul pe baza zicerilor unor tehnocrați ale căror opinii au fost contrazise de alți tehnocrați. Din câte mi-am putut da seama, nu a existat niciun fel de cerere din partea populației de a li se prezenta dovezi care să justifice limitări atât de severe ale libertății, precum cele care au fost impuse. Presupun că o interpretare caritabilă a acestei acceptări docile a populației de a face ceea ce i se supune ar fi aceea că indiferent de disensiunile politice, autoritățile se bucurau de încrederea populației că vor face ceea ce trebuie. Oricât am deplânge, deci, nivelul intelectual și moral al clasei noastre politice, existe limite ale disprețului nostru. Cu alte cuvinte, credem că instituțiile noastre funcționează chiar și atunci când sunt coordonate sau controlate de nulități.

O interpretare mai puțin optimistă este, ca de obicei, posibilă. Populația noastră a devenit de acum atât de obișnuită să fie condusă, chipurile, pentru binele său, într-un regim de pâine și circ, încât nu mai este capabilă de gândire sau acțiune independentă. Am devenit ceea ce Tocqueville se temea că vor deveni americanii sub regimul democratic, adică o turmă de animale supuse. Doar la periferie – de pildă, la traficanții de droguri din banlieurile Parisului – încăpățânații se vor revolta împotriva reglementărilor, dar nu pentru motive intelectuale sau în numele libertății, ci pur și simplu pentru că vor să-și vadă mai departe de afaceri. (Ar trebui probabil să menționez în context că mă număr printre oi.)

 În Marea Britanie cel puțin, epidemia a demonstrat cât de repede se poate transforma poliția dintr-o forță civilă care protejează populația într-o forță semimilitarizată care seamănă cu o armată de ocupație. Din păcate această transformare nu este întru totul nouă, a trecut mult timp de când polițistul era prietenul cetățeanului decent. Din cauza presiunii venite din varii colțuri, nu cea mai neimportantă emanând din zona intelectualilor, polițistul a devenit o persoană intimidantă dar ineficientă, de care se tem doar cei care respectă legea.

Mi-am dat seama de această problemă în urmă cu mai mulți ani când un polițist m-a oprit în trafic și mi-a cerut actele. „Ei bine, Theodore…” a început el, folosind prenumele. În urmă nu cu mulți ani, ar fi început cu „Domnule”. Această schimbare are semnificația ei. Am involuat de la a fi superiorul său, în calitate de membru al publicului în numele căruia își exercită autoritatea, la a fi un fel de minor, pe care îl punea la punct. El era acum șeful iar eu eram sluga sa preaplecată.

Schimbarea de uniformă a mers de asemenea în aceeași direcție. În mod tradițional, din vremea lui Sir Robert Peel,  uniforma polițistului britanic era neamenințătoare, special concepută astfel, autoritatea sa fiind morală mai degrabă decât fizică. Acum este înarmat cu toate accesoriile represiunii, dacă nu chiar ale opresiuni, deși în realitate reprimă foarte puțin din ceea ce ar trebui reprimat în cazul în care ripostează. Poliția modernă îi intimidează doar pe aceia pe care nu e nevoie să-i intimidezi; aceia care au nevoie de asta știu că nu prea au de ce să le fie frică. Întâmplător, poliția franceză a trecut printr-un proces similar în ceea ce privește apariția: duse sunt liniștitoarele chipiuri, înlocuite de idioatele șepci de baseball; ba mai mult, unii polițiști se îmbracă acum cu blugi și o cămașă neagră pe al cărui spate scrie POLICE, ceea ce o face ușor de imitat și face imposibil a ști dacă un polițist este un polițist sau un escroc deghizat.

Epidemia de Covid-19 s-a dovedit o mană cerească pentru poliția britanică. Din ce în ce mai criticată pentru atenția deosebită acordată unor pseudo-infracțiuni precum „discursul urii” în detrimentul neglijării unor infracțiuni reale precum tâlhării și spargeri, ca să nu amintim nimic de abuzarea sexuală organizată a tinerelor fete de către bărbați pakistanzi, ei bine aceștia pot acum intimida lumea după cum le vine cheful și își imaginează că făcând asta prestează un serviciu public extrem de util, menținând în același timp legea și sănătatea publică. Au transformat astfel lașitatea lor fizică și morală într-o virtute.

Bineînțeles că atunci când îl intimidează pe omul obișnuit polițistul nu-și asumă vreun risc, spre deosebire de cazul adevăraților infractori care sunt periculoși; dar rămâne totuși un fapt că majoritatea polițiștilor au intrat în poliție motivați de un soi de idealism, o dorință de a sluji societatea, deși aceste fantezii naive le-au fost rapid spulberate de lideri corupți, care își datorează ascensiunea obedienței cu care s-au pliat pe cele mai în vogă lozinci ale corectitudinii politice.

Oricum ar sta lucrurile, epidemia a arătat, că indiferent de tradițiile noastre, suntem mult mai puțin imuni la dictatură decât ne place să credem; iar autoritatea este rareori mulțumită să se mențină în limitele trasate, fiind mai degrabă ca o putere imperialistă care caută întotdeauna mijloace pentru a se extinde. Mai mult, sănătatea publică, deși o problemă suficient de reală, poate fi transformată într-un Moloh capabil să înghită orice. La urma urmei, nu există nicio activitate publică care să nu aibă consecințe pentru sănătate, fie ea individuală sau colectivă. Am învățat că sănătatea publică este cel mai mare bine uman, precondiția tuturor celorlalte bunuri. Un guvern intruziv are dreptul – nu, datoria – să intre în viețile noastre pentru a se asigura că ne menținem sănătoși. Iar autoritatea o dată ce s-a impus, rareori se retrage de bună voie.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.