I_ H_ _ S_ _ _ _ V_ _ _ _ _

Titlul acestei povești eu am să-l pun la sfârșit, fiindcă voi oricum nu ați ști ce înseamnă, decât după ce ați auzit toată povestea, deci n-are niciun rost să îl scriu de pe acum.

Pe tot parcursul anilor de la răstignirea lui Hristos, unii oameni care spuneau că ei cred în Hristos fuseseră tratați îngrozitor – persecutați, spunem noi – din cauză că erau creștini. Fuseseră biciuiți; fuseseră uciși cu pietre; carnea le fusese sfârtecată cu cârlige ascuțite din fier. Fuseseră arși pe rug, arși de vii. Și totuși, oricât de ciudat ar părea, în ciuda acestui tratament înfiorător la care erau supuși, tot mai mulți oameni deveneau creștini în fiecare zi. Ei credeau cu atâta putere în viața de după moarte și credeau că vor fi cu mult mai fericiți după moarte dacă mureau din iubire de Hristos, încât părea că sunt chiar bucuroși să sufere și să fie omorâți. În cele din urmă, un împărat a pus să fie oprite toate aceste persecuții. Iată cum s-a întâmplat.

Cam prin 300 d.Hr., Roma a avut un împărat numit Constantin. El nu era creștin. Zeii lui erau vechii zei romani, deși probabil că nu-și punea prea mare credință în ei.

Ei, și uite-așa, împăratul Constantin, în timp ce purta lupte grele cu niște dușmani, a avut un vis într-o noapte, în care a văzut pe cer o cruce arzând în flăcări, iar sub cruce stăteau scrise cuvintele In hoc signo vinces. Traduse din limba latină, cuvintele din visul lui spuneau așa: „Sub acest semn vei învinge”. Constantin s-a gândit că asta înseamnă că, dacă se duce la luptă cu crucea creștină, va învinge. El și-a zis că ar merita măcar să-i dea un prilej de încercare acelui zeu creștin. Așa că a pus să se însemneze câte o cruce pe scuturile soldaților săi și a reușit, într-adevăr, să câștige bătălia. Pentru sărbătorirea victoriei, Senatul de la Roma a pus să se ridice Arcul lui Constantin, un arc de triumf cu trei deschideri, în mijlocul forumului roman. După aceea, Constantin a făcut din creștinism o religie permisă în Imperiul Roman. Se crede că el fost botezat creștinește chiar înainte să moară. Începând din acel moment, toți împărații romani care au venit după Constantin – toți, mai puțin unul singur – au fost creștini.

Pe mama lui Constantin o chema Elena. Ea s-a creștinat, după care și-a dedicat întreaga viață lucrărilor creștine, ridicând biserici la Betleem și pe Muntele Măslinilor. Se spune că ea s-ar fi dus în Palestina, unde a găsit chiar crucea pe care fusese răstignit Hristos cu trei sute de ani mai înainte și a trimis o bucată din ea la Roma. După ce a murit, ea a fost declarată sfântă – a fost canonizată, cum spunem azi. Numele ei este acum Sfânta Elena.

Constantin a clădit o biserică peste locul unde se spunea că ar fi fost răstignit Sfântul Petru. Mulți ani mai târziu, biserica aceea a fost dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o biserică mult mai mare și mai frumoasă în cinstea Sfântului Petru.

Lui Constantin nu-i era dragă Roma. El a preferat să trăiască în alt oraș, din partea răsăriteană a Imperiului Roman. Acest oraș se numea Bizanț. Așa că s-a mutat de la Roma la Bizanț și a făcut din acel oraș capitala lui. Bizanțului i se spunea Noua Romă, iar apoi numele i-a fost schimbat în „orașul lui Constantin”. Cuvântul din limba greacă pentru oraș este polis (uite, de exemplu, în America există orașe al căror nume conțin acest cuvânt: Annapolis sau Indianapolis). „Orașul lui Constantin” a devenit „Constantinopolis”, care apoi a fost numit mai scurt Constantinopol (scris și Constantinopole).

Abia dacă se creștinase Imperiul Roman, că a izbucnit o ceartă între acei creștini care credeau un anumit lucru și creștinii care credeau un altul. Lucrul principal pe seama căruia se ciorovăiau era dacă Iisus Hristos trebuie considerat egal cu Dumnezeu-Tatăl sau nu. Constantin a chemat cele două tabere în dezacord să se reunească într-un oraș numit Niceea, ca să lămurească problema. Acolo, conducătorii fiecărei tabere au dezbătut cu aprindere chestiunea. În cele din urmă, s-a luat hotărârea ca Biserica Creștină să considere că Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Tatăl sunt egali. Apoi, au fost de acord să pună în cuvinte ceea ce credeau. Acesta se numeșt crez, adică ceea ce se crede, și pentru că fusese scris la Niceea, a devenit cunoscut sub numele de Crezul Niceean sau Crezul de la Niceea, pe care mulți creștini continuă să-l rostească și astăzi în fiecare duminică.

Înainte de vremea lui Constantin, în Imperiul Roman nu existau zile de sărbătoare în fiecare săptămână. Ziua de duminică nu era cu nimic deosebită de celelalte zile. Duminica, oamenii munceau sau făceau exact aceleași lucruri ca în restul săptămânii. Dar Constantin s-a gândit că creștinii ar trebui să aibă o zi din săptămână dedicată cinstirii Lui Dumnezeu – o zi de sărbătoare sfântă, cum îi spunem noi azi  –, așa că a făcut ca duminica să fie ziua de odihnă a creștinilor, așa cum este ziua de sâmbătă pentru evrei și ziua de vineri pentru musulmani.

Chiar dacă împăratul Constantin era conducătorul Imperiului Roman, mai exista un om pe care toți creștinii de pe cuprinsul lumii îl priveau ca pe căpetenia lor spirituală. Omul acela era episcopul Romei. În limba latină, acestuia i se spunea Papa, care înseamnă tată. Se presupune că Sf. Petru a fost primul episcop al Romei. Timp de multe secole, Papa a fost conducătorul spiritual al tuturor creștinilor de pretutindeni, indiferent în ce țară trăiau.

Dat fiind că acum știți ce înseamnă titlul acestei povești, am să-l pun întreg aici:

In hoc signo vinces

Fragment din manualul „Istoria lumii pentru copii: din Antichitate până în Evul Mediu” de Virgil M. Hillyer, apărut la Editura Contra Mundum.