Întâlnirea cu Gollum

Întâlnești cei mai interesanți și mai ciudați oameni pe avion. Weekend-ul trecut m-am trezit așezat lângă o persoană vorbăreață, o femeie de cincizeci și ceva de ani care nu se sfia deloc să-și spună povestea vieții. Mi-a povestit despre slujba ei, despre tatăl ei care era englez, și despre mama ei, care nu era. Era originară din nordul statului New York, dar acum locuia  în Charlotte, Carolina de Nord. Soțul ei fusese ucis cu șase ani în urmă într-un accident de motocicletă. Într-un final, în mod inevitabil m-a întrebat și pe mine cu ce mă ocup. I-am spus că sunt scriitor. M-a întrebat ce scriu. I-am răspuns că scriu biografii, și în special biografii de scriitori. Pentru că m-a privit nedumerită, m-am simțit obligat să elaborez. I-am zis câteva dintre numele mai cunoscute despre care am scris. Shakespeare. Wilde. C. S. Lewis. Tolkien.

„Tolkien!” a exclamat, luminându-se la față. Iubesc Stăpânul inelelor!

„Serios?” am răspuns eu.

„Da”, a continuat, într-o efluviu de entuziasm,  „Am postere din film prin tată casa.”

Am realizat că nu urma să avem o confruntare literară cu textul lui Tolkien. Ba mai mult, după tot ce aflasem despre interlocutoarea mea în ultimele douăzeci de minute, mă îndoiam că a citit vreodată magnus opus-ul lui Tolkien. În mod clar nu considera că opera merită măcar discutată.

Am confirmat că și mie mi-au plăcut filmele.

„Sunt un mare fan”, și-a continuat ea elogiul. „La fel și nepoata mea. Are Ochiul lui Sauron tatuat pe cot și un Nazgûl pe antebraț”.

Asta m-a lăsat fără cuvinte. Ce mai poți să spui în fața unei asemenea dezvăluiri?

Reacția mea inițială a fost una de deja-vu. Mi-am adus aminte că am văzut varianta cinematografică a Întoarcerii regelui în Anglia, cu o cunoștință cu care eram încă în relații bune în ciuda viziunilor noastre diferite. El era un ateu agresiv și militant care nu prea avea la inimă creștinismul meu. La ieșirea din cinematograf, după ce văzusem filmul împreună, l-am întrebat cu ce personaj se identificase. „Cu Gollum”, mi-a răspuns fără nici o ezitare.

Acest răspuns m-a șocat peste măsură.  Ce mai era de spus? Tocmai fuseserăm martori la supliciul jertfelnic al lui Frodo și al lui Sam în Valea plângerii, susținuți doar de rezoluția de a-și da viețile pentru prietenii lor și de dragostea jertfelnică ce și-o purtau unul altuia. Văzusem înțelepciunea lui Gandalf și credința și nădejdea lui Aragorn, acesta din urmă trecând prin propriul său periplu pe „cărările morții”, plin de jertfă de sine și de pericole, și care se încheie cu triumful asupra morții însăși, eliberându-i pe cei morți de blestemul care îi subjuga. Și ce să mai spunem de curajul Rohirrimilor, și de cursa lor eroică către o moarte aproape sigură în apărarea a ceea ce este bun, adevărat și frumos?

Cum ar putea cineva să se identifice cu pateticul Gollum cel stăpânit de egoism mai degrabă decât cu cei care și-au dat viața pentru alții? Pur și simplu nu avea sens. Singura explicație, am realizat cu un sentiment de resemnare dezgustată, este că aceia care se identifică cu Gollum sunt aceia a căror identitate a fost „gollumnizată” de propria lor sclavie în fața puterii Inelului din lumea reală, cel care le controlează viețile.

Ca o paranteză, Inelul din romanul lui Tolkien este sinonim cu însuși Păcatul, o conexiune alegorică plauzibilă, pe care Tolkien o semnalează prin data la care este distrus Inelul. Acesta este distrus pe 25 martie, probabil cea mai importantă dată din calendarul creștin, fiind totodată Praznicul Bunei Vestiri (data la care Cuvântul devine Trup în Pântecele Fecioarei), și data istorică a Răstignirii, potrivit tradiției. Puterea Inelului este anihilată la aceeași dată încărcată de simbolism la care este distrusă și puterea păcatului. Purtarea Inelului este trăirea în păcat, și însoțirea Inelului reprezintă rezistența la puterea inelului prin acceptarea jertfelnică a poverii păcatului, adică purtarea crucii. Aceia care aleg să trăiască în păcat, prin purtarea uzuală a Inelului, devin sclavi ai puterii sale, așa cum ne spune Sfântul Pavel. Nu este, așadar, deloc surprinzător că aceia care se gollumnizează devin gollumi, și se identifică cu însuși Gollum.

În timp ce avionul se pregătea să aterizeze în Charlotte, interlocutoarea mea mi-a cerut să-i dau titlul cărților mele despre Tolkien. I le-am dat. Apoi mi-a cerut numele, pentru a o ajuta să-mi găsească mai ușor cărțile online. I l-am spus.

„Joseph”, a repetat ea când i-am spus numele. ”Vine și Joseph al meu să mă  ia de la aeroport.”

„Ce vârstă are Joseph?”, am întrebat.

S-a uitat la mine ca și cum ar fi fost o întrebare ciudată sau chiar impertinentă. „Cincizeci și șapte”, a răspuns.

„Ah, îmi cer scuze, am crezut că Joseph este fiul dumneavoastră.”

„Nu, este iubitul meu. Nu am copii, din alegere personală. Și după ce am petrecut mai mult timp cu nepoata mea, îmi dau seama că am făcut alegerea corectă.”

Încă o dată am rămas fără  cuvinte. Negarea vieții mi-a părut ca o consecință firească a negării Harului dătător de viață. Aceia care aleg să poarte inelul mai degrabă decât să îl rabde au viața pe care și-au ales-o. Chiar dacă este o viață de sclavie ca cea pe care a ales-o Gollum, ei nu vor vrea nimic să audă nimic altceva. Libertatea lor de alegere este o chestiune de viață și de moarte, nu numai pentru ei, dar și pentru ceilalți.

Toate acestea sunt adevărate, dar trebuie să fim conștienți și de bârna din ochiul nostru înainte de a vedea paiul din ochiul celuilalt. Cu toți suntem purtători ocazionali ai Inelului, la un moment sau altul, chiar dacă dorim să fim însoțitori ai Inelului. Prin aceasta ne asemănăm cu Frodo Baggins. Cunoscând puterea Inelului, a găsit în inima lui mila și iertarea față de Gollum. Numai mila Domnului ne îndreaptă pașii, pare să îi spună lui Sam. 

Joseph Pearce a prefațat pentru Editura Contra Mundum volumul de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista” de G.K. Chesterton.

Traducere de Maria Georgescu Vasile de  The Imaginative Conservative