Nu hrăniți cancerul!

Săptămâna trecută la Jocurile Olimpice[i], o gimnastă pe nume Simone Biles s-a retras din competiție, așa cum știe deja toată lumea de pe rețelele sociale. Nu mai auzisem de ea înainte de acest episod. Eu mă uit la baseball și fotbal, și câteodată mai văd și un pic de golf sau ceva în genul, dar nu urmăresc Jocurile Olimpice și nici sporturile feminine în general.  Acestea din urmă nici nu mă prea interesează. Găsesc neplăcute manifestările frecvente ale feminismului, și cum performanțele feminine sunt adesea mai puțin impresionante decât ale celor mai talentați băieți de liceu, nu cred că pierd mare lucru. Cât despre Jocurile Olimpice – vechea atracție pentru mine era patriotismul amatorilor, și s-a cam dus și ăsta.  

Dar de ce ar trebui ca acțiunile unei gimnaste la Tokyo să ocupe mai mult decât o milisecundă din atenția mea, dacă nu sunt un pasionat de gimnastică? Presupun ca are motive întemeiate pentru ceea ce a făcut.  Între timp, am câteva mii de cărți pe care nu le-am citit încă, și asta doar la mine în casă. Am un pian la care nu mai cânt așa de des precum obișnuiam. Nu cunosc numele majorității vecinilor mei, așa cum nici ei nu mă cunosc pe mine, pentru că arareori oamenii mai fac lucruri pe afară – să tundă iarba, să-și sape grădinile, să planteze flori, mai treacă-meargă, dar să joace jocuri, n-o să-i mai vezi. 

Și iată-mă cum scriu acum pentru ce au ajuns să fie ziarele epocii noastre, dar fără ca băiatul cu ziarele să mai arunce un Middletown Monitor făcut rulou în mărăcini, fără rubrica de sport și benzile desenate care să justifice prețul ziarului, fără știrile locale, rubrica de anunțuri și necrologurile. Publicațiile online au devenit niște necesități, și sunt mult mai variate în opiniile pe care le exprimă decât erau acei invalizi monotoni și rahitici numiți cotidiene. Ce nu e necesar însă e să permiți ca fenomenele de masă, în special cele politice, să ocupe din ce în ce mai mult din timpul și din mintea noastră. Spun asta în calitate de conservator.  

Să examinăm chestiunea. Dacă ni se pare toxic ca o echipă de fotbaliști răsfățați să țină prelegeri despre părerile lor politice la sute de milioane de oameni, e o problemă la fel de mare și faptul de a-i lua prea în serios pe sus-numiții fotbaliști, sau de a le interpreta succesul sau eșecurile ca pe ceva realmente important. De ce îmi place baseball-ul atât de mult? Pentru că este – sau ar trebui să fie – doar un joc, fără vreun sens mai profund în spate. Este un joc de băieți jucat de bărbați care au rămas băieți. Încă poți să ignori damful de business, și poți să te faci că uiți să deschizi televizorul în ziua în care echipa sărbătorește nu știu ce modă antisocială. Poți încă să te mai bucuri de acest joc straniu și imprevizibil, de-a dreptul prostesc câteodată, de felul în care un jucător bun care lovește mingea cu vântul în față reușește să o trimită hăt departe, sau cum o minge joasă cu efect care se atinge de o pietricică aduce punctul câștigător.  

Desigur, a existat o vreme în care căutătorii de talente cutreierau fermele și fabricile în căutare de jucători, pentru că fiecare fabrică mare avea echipa sa, și băieții de la ferme jucau oricând nu erau la muncă, și nimeni nu era la o distanță mai mare de câteva mile de un meci. Degradarea meciurilor locale este doar o caracteristică a unei degradări generale a vieții locale, și din moment ce suntem creaturi însuflețite, această degradare implică o constrângere și o diminuare a omului. Așa că devenim cu atât mai irațional de înfocați cu privire la puținul care ne-a mai rămas. Într-o societate sănătoasă  – ceea ce nu suntem – persoana care stă la Biroul Oval n-ar trebui să suscite decât un interes modest și sporadic. Într-un polis sănătos – ceea ce nu suntem – identitatea următorului candidat nominalizat la Curtea Supremă ar trebui să ne intereseze mai puțin decât dacă profesorul copilului nostru e capabil să mențină ordinea într-o clasă de fete și băieți energici.

Desigur, trebuie să trăim în lumea asta așa cum e ea. Nu avem de ales decât să ne pese de politicienii care ar putea încă să mai influențeze mașinile care ne guvernează – fie ca să le gresăm cu libertățile noastre pierdute, fie să le îndreptăm acțiunile spre scopuri productive social, sau, în cel mai bun caz, să le punem bețe în roate. Dar avem încă de ales dacă îi lăsăm pe acești monștri să intre în sufletul nostru. Una e să trăiești cu cancerul și să te lupți împotriva lui. Și alta să te gândești tot timpul la acest cancer, să citești doar studii de oncologie, să îți verifici în fiecare zi pielea de pete suspecte, să scanezi ingredientele cumpărăturilor tale în căutare de carcinogeni, să o rupi cu prietenii pentru că mănâncă greșit, să-i terorizezi pe alții și să fi terorizat la rândul tău, un tiran la suflet lunea și un sclav obedient al mașinii marțea.

Dacă par să recomand evadarea, mă refer la o evadare din închisoare în aer liber. Recomand revenirea la  ceea ce Russel Kirk numea lucrurile permanente. Amintiți-vă ce reprezintă politica și economia pentru C.S. Lewis, o spune mai bine decât aș putea-o spune eu în ”Mădulare unii altora”:

Deoarece comunitatea laică nu există pentru binele nostru supranatural, ci pentru cel natural, ea nu are alt scop mai înalt decât să înlesnească şi să protejeze familia, prietenia şi solitudinea. ”Fericirea în cadrul propriului cămin”, afirma Johnson , ”este ţelul oricărei strădanii omeneşti”. Dacă avem în vedere numai valorile naturale, putem spune că nu există sub soare ceva care să însemne măcar pe jumătate din ce înseamnă o reuniune de familie cu râsete la masă, ori doi prieteni care sporovăiesc la o halbă de bere, sau un om în propria singurătate, citind o carte care îl pasionează; şi că activităţile economice, politica, legile, armata şi instituţiile, exceptând momentele când prelungesc şi sporesc numărul unor asemenea scene, nu înseamnă decât trudă nesfârşită şi inutilă, deşertăciune fără noimă şi goană după vânt”.[ii]

Un ultim argument. „O societate bolnavă trebuie să fie preocupată de politică, după cum un om bolnav trebuie să fie preocupat de propria digestie: ignorarea subiectului s-ar putea dovedi o laşitate fatală şi într-un caz, şi în celălalt.”[iii]

Trebuie facute sacrificii. Dar chiar și noi, membrii unei societăți ulceroase, trebuie să mai fim și singuri câteodată. Și aceste instanțe sunt foarte sugestive. Poți fi singur cu tine însuți, în afara mașinii? Poți să te deconectezi și să te uiți la cer? Poți să spui în gând o rugăciune în timp ce-ți ridici ochii de pe cartea pe care o citești? Mai păstrezi încă o minte și un suflet, sau au fost atât de total înghițite de acest cancer încât devii neliniștit și irascibil în absența râiei? Pericolul este pretutindeni.

Ieri la Tokyo, un bărbat a fost nepoliticos cu băiețelul vecinilor, și i-a rănit sentimentele. Lasă Tokyo. Întreabă-te mai degrabă, ce am făcut eu ieri care să fi făcut soarele să strălucească un pic mai slab sau un pic mai puternic la mine acasă ? Oare am cântat un cântec, oare am citit o pagină dintr-o carte bună, sau am făcut un lucru doar pentru bucuria gratuită de a-l face, ca un copil? Oare am făcut măcar un mic pas înapoi spre a redeveni pe deplin om?

Sursă: https://amgreatness.com/2021/07/31/do-not-feed-the-cancer/

[i] Articolul a fost publicat pe 31 iulie 2021.

[ii] ”Mădulare unii altora”, din cartea Ferigi și elefanți și alte eseuri despre creștinism, Ed. Humanitas, 2012, p.11-12.

[iii] Idem.