Problema unei lumi foarte sigure

Spre sfârșitul lungii sale vieți, John Adams, unul dintre părinții fondatori ai democrației americane, a devenit din ce în ce mai pesimist în ceea ce privește viitorul acesteia. Într-o corespondență din 1814 cu politicianul John Taylor din Virginia, el observa că „democrația nu durează prea mult. Repede se irosește, se epuizează, și se omoară singură. Nu a existat vreo democrație care să nu se fi sinucis.”

Când Adams a ales cuvântul „sinucidere” pentru a a descrie moartea democrațiilor, făcea o observație deliberată și importantă. Democrațiile se năruie dinăuntru. Nu sunt prea des copleșite de forțe externe, de ocupații sau de insurecții, sau răsturnate prin lovituri de stat. Ele eșuează pentru că oamenii se întorc în mod spontan către forme de guvernare mai autoritare.

Adams avea în minte democrațiile lumii antice, singurele precedente disponibile la vremea fondării Statelor Unite. Conform narativei tradiționale, democrațiile lumii antice ar fi dispărut pentru că oamenii au sucombat atracției demagogilor, care le-au promis securitate acasă și succese externe în schimbul acceptării autocrației. Oamenii și-au pierdut pur și simplu interesul pentru o guvernare democratică.

Predicția sumbră a lui John Adams nu s-a împlinit în timpul vieții lui. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva se adeverește în timpul vieții noastre.

Primul lucru pe care trebuie să îl clarificăm este ce anume înțelegem prin democrație. Suntem atât de familiarizați cu folosirea celebrativă a termenului încât o definiție pare necesară. Ce înțeleg prin democrație este un mecanism constituțional pentru auto-guvernare colectivă. Democrația este o modalitate de a încredința luarea de decizii unor oameni acceptați de majoritate, a căror putere este definită și limitată, și al căror mandat este revocabil.  

Dar cadrul instituțional nu este suficient. Multe țări au cadrul instituțional pentru o democrație fără a și fi una. Și asta deoarece democrația poate funcționa doar într-o cultură legislativă și socială unde există libertate de gândire, de exprimare și de asociere, acces nerestricționat la informații credibile, și o largă toleranță pentru dezacordul politic. O astfel de cultură este din start fragilă. Când democrațiile pică, acest lucru se întâmplă de obicei pentru că fundația culturală necesară existenței lor s-a perimat.

Opusul democrației este o formă de guvernare autoritară. Sigur că este posibil ca democrațiile să confere puteri coercitive considerabile statului fără ca ele să-și piardă caracterul democratic. Dar există un punct dincolo de care aplicarea sistematică a coerciției nu mai este compatibilă cu nici o noțiune de autoguvernare colectivă. Faptul că este greu de definit unde se situează acest punct nu înseamnă că el nu există. Un grad de respect pentru autonomia individuală îmi pare o caracteristică necesară pentru un sistem care aspiră să poarte numele de democrație. 

Rezultatele din sondaje sugerează că democrația este în prezent din ce în ce mai vulnerabilă în chiar țările în care a luat naștere. De ce se întâmplă acest lucru ?

Inamicii principali ai democrației sunt insecuritatea economică, intoleranța și frica.

Frica este al doilea cel mai mare dușman al democrației. Oamenii suficient de speriați se vor supune unui regim autoritar care le oferă securitate în fața unei amenințări reale sau imaginare. În mod istoric, amenințarea a fost reprezentată de război. În timpul celor două războaie mondiale ale secolului XX, Marea Britanie s-a transformat temporar într-o dictatură, cu un suport public substantial. Totuși, războaiele sunt rare. Și ea le-a purtat în general la distanță de casă. Nu a mai cunoscut vreo amenințare existențială de la inamici externi din 1940, dacă nu pui la socoteală apogeul crizei nucleare din anii ’60.

Adevărata amenințare pentru supraviețuirea democrațiilor nu este dată de dezastre majore precum războiul. Ci mai degrabă de pericole relativ minore, care prin natura lucrurilor sunt și mai frecvente. Acest lucru ar putea părea paradoxal. Dar gândiți-vă puțin. Cu cât mai rutiniere sunt pericolele pentru care cerem protecție, cu atât mai frecvente vor fi aceste cereri de protecție. Dacă conferim puteri despotice unui guvern pentru a se confrunta cu amenințări, care sunt o caracteristică obișnuită a vieții umane, vom sfârși prin a o face mai mereu sau chiar de fiecare dată. Tocmai pentru că pericolele împotriva cărora cerem acum protecția statului sunt mult mai numeroase decât înainte, este plauzibil ca ele să conducă la o schimbare mai fundamentală și mai durabilă în atitudinea noastră față de stat. Aceasta este o problemă mult mai serioasă pentru viitorul democrațiilor decât războiul.

Cauza este o aversiune crescândă față de riscuri a societăților occidentale. Râvnim protecție pentru o multitudine de riscuri inerente vieții însăși: pierderi financiare, instabilitate economică, crime, violență și abuz sexual, boală, accidente. Chiar și recenta pandemie, pe cât de serioasă este, e în spectrul larg al bolilor mortale cu care oamenii au fost nevoiță să trăiască dintotdeauna. Și este cu siguranță din spectrul larg al bolilor cu care va trebui să trăim pe viitor.

Îi cerem statului să ne salveze de aceste lucruri. Nu e irațional. Este într-un fel un răspuns natural la remarcabila dezvoltare a competențelor tehnice ale umanității începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce a lărgit în mod considerabil spectrul de lucruri pe care le poate face statul. Prin urmare avem așteptări excesiv de mari de la stat. Suntem mai puțin dispuși să acceptăm că sunt anumite lucruri pe care nu poate sau nu ar trebui să poată să le facă pentru a ne proteja. Pentru toate pericolele, trebuie să existe o soluție guvernamentală. Dacă nu există, implicația este una a lipsei de competență guvernamentală.

Atitudinea față de moarte ne oferă un exemplu frapant. Puține lucruri sunt mai obișnuite ca moartea. „Căci aflați în floarea vieții, ai morții suntem”, spune Cartea de rugăciune comună. Cu toate acestea, posibilitățile tehnice ale medicinei moderne, finanțate de stat, ne-au obișnuit cu ideea că, exceptând vârsta extrem de înaintată, orice moarte de boală este prematură și prin urmare orice moarte prematură este evitabilă. Deși a început ca un eveniment firesc al vieții, moartea a devenit acum un simptom al eșecului la nivel de societate.

În condițiile moderne, aversiunea față de riscuri și frica care vine la pachet sunt o invitație irezistibilă către o guvernare autocrată. Dacă tragem guvernele la răspundere pentru toate lucrurile care merg prost, ne vor lua de tot autonomia, ca să nu mai meargă nimic prost. Am avut parte de o demonstrație spectaculoasă a acestui lucru în timpul acestei pandemii, când măsuri coercitive cu efecte radicale asupra vieților noastre au fost luate de miniștri cu un suport public solid dar cu contribuții parlamentare modeste. Un ministru mi-a spus acum câteva luni că, în opinia lui, democrația liberală este un instrument neadecvat pentru a lupta cu o pandemie, și că vede necesitatea unui sistem mai „napoleonic”. Punctul lui de vedere era mai simptomatic decât realiza. Orice ar crede cineva despre asta – și părerea mea este binecunoscută – în mod indubitabil marchează o schimbare semnificativă în mentalul colectiv.

Căutarea securității cu prețul intervenției statale coercitive este o trăsătură a politicii democratice care a fost sesizată încă din anii 1830 de către marele scientolog politic Alexis de Tocqueville în remarcabilul său studiu dedicat democrației americane, o carte a cărei stranie relevanță încă te mai ia prin surprindere chiar și la două secole de la apariție. Descrierea pe care o face procesului (democratic) nu poate fi îmbunătățită. Puterea protectoare a statului, scrie el,

„își extinde brațul asupra întregii comunități. Împânzește suprafața societății cu reguli complicate, minuțioase și uniformizatoare, pe care nici cele mai originale minți și cele mai tenace caractere nu le pot pătrunde, pentru a se ridica deasupra mulțimii. Voința individului nu este zdrobită. Dar este înmuiată, îndoită și călăuzită. Oamenii sunt rareori forțați să acționeze, da sunt cel mai adesea împiedicați să acționeze. O asemenea putere nu distruge, ci împiedică să existe; nu tiranizează, ci compresează, slăbește, stinge. Stupefiază popoarele până ce fiecare națiune este redusă la nimic mai mult decât o turmă de animale timide și muncitoare, păstorită de guvern.”

În multe privințe cea mai mare amenințare la adresa democrației nu este opresiunea statului, ci intoleranța propriilor săi cetățeni. În zilele de început ale democrației britanice, marele apostol al liberalismului victorian John Stuart Mill a intuit că marele pericol care paște democrația este conformitatea impusă de opinia publică. Roger Scruton scria la un moment dat că „libertatea de a avea și a exprima opinii, oricât de jignitoare (…) este precondiția unei societăți politice.” Roger avea mai multă experiență personală în acest sens decât majoritatea dintre noi. Era un dizident perseverent și entuziast. În cadrul aceluiași articol, identifica problema cu o acuratețe uimitoare. „A garanta libertatea de opinie”, scrie el,

„contravine principiilor vieții sociale, și implică riscuri pe care oamenii ezită să și le asume.  Pentru că atunci când critici cutuma, nu chestionezi doar o credință, ci ameninți întreaga ordine socială pe care a fost construită. ”

Campaniile deliberate de suprimare conduse de grupuri de presiune împotriva părerilor demodate sau „incorecte” politic, cum sunt cele legate de rasă, de reasignarea de gen, sau de relațiile între persoane de același sex; încercările de a impune un nou vocabular care acceptă implicit punctul de vedere al activiștilor: aceste lucruri sunt simptome ale îngustării universului nostru intelectual.

Democrația poate supraviețui doar dacă disensiunile dintre noi sunt depășite prin acceptarea colectivă a legitimității procesului decizional, chiar și atunci când suntem în dezacord profund cu rezultatul. Această înțelegere implicită se prăbușește dacă o societate se vede în mod repetat nevoită să apeleze la coerciție pentru a impune părerea majoritară pe chestiuni morale controversate. Se prăbușește dacă oamenii acordă mai multă importanță acestor probleme decât procedurilor democratice necesare rezolvării lor. Rezultatul este abandonarea implicării politice și apelul crescând la acțiuni directe de un fel sau altul.

Acțiunea directă este o invitație la autoritarism, pentru că respinge implicit diversitatea de opinie. Evaluează valoarea instituțiilor democratice prin prisma unui singur criteriu, și anume gradul în care agenda activiștilor a triumfat.  Cei angajați în acțiunea directă cred instinctiv că scopul lor este atât de important încât scuză mijloacele, dar arareori se opresc să confrunte implicațiile acțiunilor lor. Ceea ce ne ține laolaltă ca și societate este fix felul în care facem lucrurile. Deoarece este puțin probabil să cădem cu toții de acord asupra unor chestiuni principiale controversate, ceea ce ne ține laolaltă nu este consensul, ci respectul colectiv pentru modalitatea de rezolvare a neînțelegerilor noastre, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu deciziile rezultate.