Sfârșitul unei erori

Necroloagele nu sunt de obicei o sursă de mare amuzament. Dacă nu ar trebui să-i vorbim de rău pe cei decedați recent, cu excepția unor monștri veritabili precum Pol Pot, atunci nu ar trebui nici să vorbim în glumă despre ei.

Însă tentația este câteodată mare. Aflând despre moartea lui Joan Crawford, Bette Davis spunea: „Nu ar trebui să spunem nimic de rău despre morți, numai de bine. A murit Joan Crawford. Bine.” Cred că tot ea a spus că doar pentru că cineva a murit, nu înseamnă că asta îl face un om mai bun. Și mai demult, în The Lancet, pe vremea când publica necroloagele mai tuturor doctorilor care mureau în Marea Britanie, am dat peste o poză micuță cu un doctor zbârcit despr care autorul anonim scria: „Deși nu un tip simpatic la prima vedere, cei care l-au cunoscut bine au intuit prezența multor calități veritabile.” Ideea că, în spatele înclinației unui om de a fi dezagreabil sau și mai rău, trebuie să se găsească o inimă de aur, este una nemuritoare, cel puțin printre cei care cred că Omul este esențialmente bun și că devine rău doar prin acțiunea asupra lui a unor forțe maligne.

The Daily Telegraph a reușit recent să mențină toată buna cuviință a unui necrolog, dar în același timp să reiasă clar faptul că persoana decedată a fost un incompetent a cărui carieră ar fi trebuit să fie întreruptă la scurtă vreme după ce a început, dacă nu mai repede, căci prevenția este cel mai bun leac.

Admir capacitatea de a vorbi cu dublu înțeles. La sfârșitul unui banchet public dezastruos, lui Benjamin Disraeli i s-a servit o cupă de șampanie, la care el a replicat: „Mulțumesc lui Dumnezeu, în sfârșit ceva cald!”. Un doctor cu experiență, care i-a făcut o recomandare unui medic tânăr, a scris: „Vă puteți considera norocos dacă acest om va munci pentru dumneavoastră.” Necrologul din The Telegraph nu era chiar la același nivel de ambiguitate, dar mi-a produs totuși multă plăcere.

Defunctul era un arhictect eminent, Owen Luder – eminent în sensul în care clădirile lui au avut un impact profund asupra așezărilor și orașelor în care au fost ridicate, și în evidenta lui capacitate de auto-promovare (cheia către orice succes arhitectural, cel puțin de la al doilea război mondial încoace, dacă nu de mai demult).

Luder era un iubitor al betonului brut. Despre un centru comercial pe care l-a construit, necrologul spune:

Deși cele 400 de locuri de parcare pe care le-a oferit erau utile, nivelul superior a devenit un loc popular pentru sinucigași, așa că Samarinenii (o organizație dedicată persoanelor cu tendințe sinucigașe) au instalat un panou permanent prin care își ofereau sprijinul.

Luder a avut ideea admirabilă de a plasa o cafenea deasupra unei parcări multietajate.

O cafenea pe acoperiș a fost proiectată la ultimul nivel, deservită de un ascensor de sticlă. Dar deși oferea panorame spectaculoase.. prin ferestre uriașe, a rămas goală pe toată perioada de funcționare. Un restaurant și un club de noapte au fost propuse ca alternative, dar locația, izolată de orice alt centru de activitate, precum și o problemă în a obține presiunea necesară la apă în vârful clădirii, i-au ținut la distanță pe potențialii chiriași.

Durata sa de viață nu a fost lungă, totuși.

Au fost făcute trei încercări [de a o salva], la intervenția celor câțiva admiratori ai prezenței sale în oraș, și a celor care simțeau că aceasta posedă o relevanță culturală… în Marea Britanie.

Acest lucru a fost necesar, pentru că:

Devenise părăginită, lifturile erau adesea nefuncționale, și dependenții de droguri ocupaseră scările.

Cel mai mare succes al clădirii a fost rolul de fundal al unei crime îngrozitoare în filmul Get Carter.

Materialul favorit al lui Luder s-a ciobit, s-a crăpat și s-a pătat cu timpul, dovedindu-se vulnerabil la intemperii; clădirile sale erau fie prea mari, fie prea mici și creau un constrast izbitor cu imobilele mai vechi din jurul lor. Nu numai că proiectele lui au fost niște eșecuri, dar au făcut rău în mod activ, consistent și repetat. Cele mai distinctive clădiri ale sale au fost demolate cu mult înainte de moartea sa, spre o ușurare aproape universală. Din păcate, una sau două dintre aceste clădiri încă mai stau în picioare, printre care și Casa lui Eros, o monstruozitate situată în zona East End a Londrei, pe care defunctul o considera apogeul carierei sale. Rezidenții Casei lui Eros, care a fost convertită din clădire de birouri în una de apartamente, au descris condițiile de trai în clădire ca „precare”, „dătătoare de anxietate” și „inumane”. Deși este posibil că se refereau la starea de degradare a clădirii, oricine îi aruncă o privire – și fotografiile sunt ușor de găsit pe internet – va percepe imediat cât de bine i se potrivesc aceste cuvinte clădirii însăși. Că i s-a pus numele de Eros a fost o glumă stranie: imobilul îl evocă pe Eros în aceeași măsură în care un șobolan mumificat evocă apetitul pentru cină. Nu trebuie să te urci pe acoperișul Casei lui Eros pentru a te simți suicidal; o simplă fotografie este suficientă pentru a-ți induce o disperare terminală.   

Un alt motiv de disperare suicidală este acela că, deși l-am descris pe Luder ca pe un ratat, dintr-un anumit punct de vedere el a fost un mare succes. A fost un succes instituțional și birocratic. Spre exemplu, el a fost de două ori președinte al Institutului Regal al Arhitecților Britanici, din 1981 până în 1983, și apoi din nou din 1995 până în 1997, moment la care incompetența sa arogantă era, sau ar fi trebuit să fie, binecunoscută tuturor. A fost de asemenea pentru un timp directorul comisiei care îi certifica pe arhitecții britanici, nu ca nebuni, ci ca indivizi calificați profesional.

Cum a putut un astfel de om să ajungă atât de departe ? În mod clar cariera lui nu ar fi putut să prospere fără asistență profesională și suport financiar; fără îndoială că motivele pentru această asistență și acest suport sunt mai importante și mai grăitoare decât omul însuși, care era în mod clar o mediocritate în toate mai puțin proporțiile ambiției sale. Cred că faptul că Luder ataca ceea ce el considera ca fiind obsesia Marii Britanii cu istoria ascunde un indiciu, precum și faptul că el considera că arhitectura ar trebui să reflecte un spirit contemporan.

Pentru el, un oraș sau o așezare nu erau, și nici nu ar trebui să fie, o acumulare armonioasă de-a lungul secolelor, din care se păstrează ce e mai bun și la care se adaugă treptat, ci mai degrabă o tabula rasa care ar trebui reconstruită de fiecare generație. Poate acest lucru explică acea virtute pe care o avea totuși, un fel de resemnare la demolarea lucrărilor sale. Măcar a avut consolarea de a ști că, mulțumită institutului pe care l-a prezidat de două ori, proiectele care i-au înlocuit clădirile au fost foarte puțin sau deloc mai răsărite, urmând să devină la rândul lor ținta bilei de demolări în maximum două decade.  Dar ideea de tabula rasa, reînceperea constantă de la zero, ca și când nimeni nu ar fi știut nimic până să apărem noi, este temperamentul epocii, un temperament foarte totalitar. Și din arhitectura lui Luder se prelingea totalitarismul aproape la fel de clar precum se prelingeau petele negre.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.