Totul sau nimic

19/11/2021    |   de Anthony Esolen

„Veţi fi ca Dumnezeu”, a zis șarpele. Whitaker Chambers o numea a doua cea mai veche religie din lume. S-a dovedit întotdeauna populară. În epoca lui, a luat forma comunismului. Dar ispititorul nu este atât de prost încât să ia mereu aceeași înfățișare; până și făpturile umane sfârșesc prin a înțelege la un moment dat că anumite „ciuperci morale” îi vor ucide, și poate că vor și ține minte acest lucru vreme de câteva generații. Între timp, ispititorul trebuie să găsească alt șiretlic și să apară ca altcineva. Nici o dificultate. Ciupercile și șarlatanii sunt mereu la îndemână.

Mă gândesc la patimile specifice epocii noastre. Acestea sunt în primul rând, sau în modul cel mai evident trupești, dar ele își răspîndesc otrava și în relațiile sociale, în economie, medicină, educație, drept, artă și politică, corupându-le pe toate. Dacă sfințenia este ca o vopsea regală, care înnobilează tot ceea ce atinge, păcatul este ca acidul. Și să accepți un principiu al păcatului înseamnă să introduci păcatul în forma sa cea mai concentrată și absolută. Atunci nu mai este un păcat minor, ci unul mortal, ceea ce se traduce astfel : nu numai că te va îmbolnăvi, dar te va și ucide. Nimic din ceea ce este doar uman nu îi mai poate sta atunci în cale. Doar puterea lui Dumnezeu mai poate să transforme acidul în sare, și să repare sau să recreeze ceea ce a fost distrus.

Poate că putem înțelege mai clar acest principiu dacă ne îndreptăm atenția către un alt timp și loc, și către o altă formă a acidului. Gândiți-vă la stăpânirea de sclavi în Statele Unite. Oameni ca Thomas Jefferson au moștenit păcatul și consecințele sale, dar nu au acceptat principiul păcatului. Pe acesta l-au respins – nu atât de curajos și de ferm precum ar fi trebuit, dar Jefferson nu a fost singur când a zis : „Tremur când mă gândesc că Dumnezeu este drept.” Știa că este un păcat strigător la cer.

Washington, și el cu conștiința împovărată, s-a descurcat puțin mai bine. El le-a dat sclavilor săi posibilitatea să învețe meserii remunerabile – pentru ca atunci când i-a emancipat, la moartea sa, să-și poată câștiga singuri traiul. Apologiștii Sudului afirmă adesea că oponenții lor nordiști își disimulau în mare parte indignarea, și cred că observația are un sâmbure de adevăr, ținând cont cât de rece i-au primit nordiștii pe oamenii de culoare după terminarea Războiului Civil.

Dar să accepți răul în principiu, să numești sclavia un lucru bun, nu atavic, ci de-a dreptul progresist, era o altă mâncare de pește. Și deși acesta nu a fost singurul motiv al Războiului Civil, și poate nici măcar cea mai importantă cauză, cred că Lincoln avea dreptate cînd a spus că națiunea nu va putea rămâne pentru totdeauna jumătate sclavagistă și jumătate liberă. Era ca și cum ai spune că nu poți avea o jumătate dintr-un principiu. Trebuie să alegi.

Să ne întoarcem la vremurile noastre. Poți avea lumea revoluției sexuale, cu anticoncepționalele ei, cu rata natalității încetinită suicidal, cu un desfrâu nonșalant, cu avortul ca mijloc de contracepție, relații pseudogame : atât heterosexuale cât și homosexuale, o anti-cultură vulgară și grosolană, obscenități la fel de comune ca ticurile verbale, suspiciune și incriminări între sexe, disforie de gen injectată sub-cranian în mințile copiilor singuratici și impresionabili, divorțul devenit un lucru banal și nesemnificativ, și haos moral și disfuncționalitate printre săraci și clasa muncitoare.

Această lume este întemeiată pe principiul fals că ce faci cu corpul tău, din punct de vedere sexual, este treaba ta, atâta vreme cât (momentan) nu o faci cu copii. Dar nu poți să ai acest principiu și simultan o lume a căsniciilor solide, a copiilor sănătoși și fericiți, o cultură populară sănătoasă, o clasă proletară înfloritoare, parohii și biserici robuste, și relații între sexe care să fie marcate de îngăduință, recunoștință, veselie și pace, sau ceea ce Sf. Augustin numea liniștea ordinii. Nu putem crea legile morale ale universului, așa cum nu putem crea universul.

Pentru un timp, în anumite locuri și în anumite privințe, implicațiile depline ale principiului răului ar putea fi întârziate – cum ar fi în zonele slab populate și omogene, unde inerția obiceiurior vechi face ca vecinii să mai depindă încă unii de alții, și încă mai supraviețuiește un stil de viață mai simplu. Am văzut acest fenomen în Canada rurală. Dar otrava își face efectul. Mai așteptați încă douăzeci de ani, și apoi vărsați o lacrimă pentru o cultură moartă și îngropată.

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni,” spune Domnul. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Principiul are o aplicare generală. Nu-l putem iubi și pe Dumnezeu, și pe Belial. Nu-l putem iubi și pe Dumnezeu, și pe Moloh. Nu-l putem iubi pe Dumnezeu, dar să vrem și puterea peste toate regatele lumii. Nu îndrăznim să-i spunem lui Dumnezeu : „Până aici și mai departe nu”, și să-i dăm autoritate asupra unei porțiuni din viața noastră, să zicem o oră și ceva în fiecare duminică, și să facem ce vrem în tot restul săptămânii. Și nu prea contează unde punem limitele. Nu îndrăznim să spunem: „Până aici și mai departe nu”, și să ne rezervăm o oră lunea pentru a comite păcatele noastre preferate, de vreme ce îi dăm sau pretindem că îi dăm lui Dumnezeu restul timpului nostru.

Dar desigur că asta face omul tot timpul. Dumnezeu este etern, iar omul este un temporizator. Una e să cazi într-un păcat pe care îl înțelegi ca atare. Și cu totul altceva să refuzi să admiți că e un păcat, adică să încerci să-l delimitezi pe Dumnezeu. Eva lui Milton, după ce mănâncă din fructul oprit, se amăgește cu speranța naivă că poate că Dumnezeu era prea departe ca să observe ce a făcut. „Raiul e departe”, spune ea.

E la fel de prostesc ca a spune „Dumnezeu va trece cu vederea această parte a păcatului”, de parcă ar fi un Mister Zeus istovit, prea solicitat de problema războaielor și a banilor pentru a-i mai păsa și de sex. Denotă tot atât de multă mândrie, pe câtă prostie. E ca și cum am putea să ne facem singuri, să ne făurim singuri propriile noastre constituții morale, să spunem ceva de tipul: „Decretăm că aconitul nu ne va mai face rău de acum înainte.” Înseamnă să ne lăsăm purtați de cea mai pură fantezie.

„Fiţi deci desăvârşiţi, aşa cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit!”, spune Iisus. Acum, El știe că omul are voința slabă, mintea tulburată, e ușor de distras și predispus spre a avea o părere bună despre sine însuși, imediat ce și-a dus la îndeplinire îndatoririle preferate. El ne-a spus că Petru se va lepăda de El. El ne-a spus că oile se vor risipi. Nu a avut încredere în oamenii care Îl lăudau, pentru că El cunoștea inima omului și nu avea nevoie de învățători în această privință. Iisus este gata să ne ierte cele mai îngrozitoare păcate. „ Vei fi cu Mine in rai” i-a spus El tâlharului pocăit.

Vom cădea iar și iar. Dar a accepta un principiu al păcatului nu este una dintre căderile obișnuite. Este o cădere într-o prăpastie. Asta nu se poate. Fariseul din parabolă era pregătit să-i dea lui Dumnezeu totul, mai puțin inima sa. Acest lucru nu este posibil. Este o contradicție a sinelui. Vameșul a zis: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” și a plecat de la templu socotit neprihănit, spre deosebire de fariseu. Dumnezeu îl poate înălța pe un astfel de om. Dar Dumnezeu nu poate lucra pe o contradicție de sine. Nu ne poate primi în desăvârșire câtă vreme noi ne păstrăm loialitatea față de un principiu al păcatului. Acest lucru ar însemna să îi primească în rai pe Mammon, Belial și Moloh. Ori Dumnezeu nu poate fi nici păcălit, nici șantajat.

Sigur, trebuie să trăim în lume și nu putem cere perfecțiunea câtă vreme suntem aici. Dar una este să luăm seama la slabiciunea și confuzia omenească, și este cu totul altceva, așa cum am spus, să acceptăm un principiu al răului. Destul că dragostea noastră pentru Dumnezeu va fi adesea plăpândă și fragilă. Să nu ajungem să le ridicăm statui lui Mammon, Belial și Moloh.

În epoca noastră, nu în ultimul rând pentru binele copiilor și al săracilor, principiul rău al revoluției sexuale trebuie respins în totalitate. Oamenii vor cădea. Dintotdeauna au căzut. Dar nici un minut din timpul nostru, nici un milimetru din spațiul nostru nu trebuie consacrat chipului cioplit, ca și cum l-am declara în afara puterii lui Dumnezeu. Până la urmă alegerea este totul sau nimic.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?