Hainele cele noi ale Arcului de Triumf

Am observat, din multitudinea de comentarii (marea majoritate respectuoase sau chiar elogioase) despre ambalarea Arcului de Triumf din Paris în 25.000 metri pătrați de material din polipropilenă, că nimeni nu a pretins că frumusețea orașului ar fi fost sporită. A fost numit un gest „remarcabil”, „extraordinar”, „uimitor”, și chiar „artistic” – O, Artă, cum ar spune acum Maria Antoaneta, ce crime s-au comis în numele tău! Dar nimeni – cel puțin nici unul dintre autorii de ditirambi timorați pe care i-am citit eu pe tema acestui exercițiu costisitor și inutil – nu l-a numit frumos. Este o situație de tipul hainele cele noi ale Arcului de Triumf.

Artistul responsabil postum pentru această absurditate, Christo, pretindea că întregul sens al acestui demers inutil constă în chiar inutilitatea sa. Dar dacă inutilitatea este sensul a ceva, atunci acel ceva are un sens și nu mai este inutil (o versiune a paradoxului cretanului mincinos). Desigur, simplul fapt că ceva are un sens nu înseamnă că are și vreun merit; multe idei nu merită comunicate.

Eschivarea de la o judecată estetică asupra întregului demers este în același timp semnificativă și, de acum, de așteptat. Cuvântul frumusețe și derivatele lui au fost excizate din vocabularul criticilor aproape la fel de complet precum un anumit cuvânt referitor la o anumită rasă de ființe umane s-a volatilizat din literatură și din titlul unei cărți de Agatha Christie.

În cazul autorilor care scriu despre arhitectură, acest lucru nu este deloc surprinzător: sunt atât de puține lucruri la care cuvântul, în loc de opusul lui, se mai poate aplica. Dar, în fapt, întreaga categorie a judecăților estetice a fost marginalizată de către cei de la care ne-am aștepta, și la care te-ai gândi că ar fi cei mai în măsură, să le producă.

Acest lucru nu se întâmplă în principal pentru că ar exista o penurie de obiecte asupra cărora să te poți pronunța estetic. Lumea este la fel de plină ca întotdeauna de astfel de obiecte. Mai mult, sunt convins că, cel puțin în intimitatea propriilor noastre gânduri, este absolut inevitabil să facem astfel de judecăți, tot astfel cum este inevitabil să facem judecăți morale despre ceea ce e bine și rău. Este un lucru inerent ființelor umane.

Putem însă să ne ascundem judecățile de alți oameni, și asta este precis ceea ce fac astăzi cei care scriu despre artă și arhitectură. Motivul disimulării nu este dat doar de faptul că nu vor să sune ca niște dinozauri deziluzionați că se produc atat de puține lucruri care să fie demne de o judecată estetică pozitivă, și să pară total incapabili de a ține pasul cu cele mai noi progrese. Problema merge ceva mai departe de atât.

Să îți manifești gusturile, să spui ce ți se pare frumos, este să te expui altora – să fi ridiculizat și disprețuit mult mai adesea decât să fi admirat. Realitatea este că trăim într-o epocă în care oamenilor le place să vorbească la nesfârșit despre ei înșiși, dar fără a oferi vreo revelație, fără a se face vulnerabili. Dacă voi spune că găsesc un lucru frumos, risc răspunsul disprețuitor: „Serios?”. M-am expus așadar ca cineva cu o judecată slabă sau și mai rău. Am demonstrat că sunt un nesofisticat, un reacționar, un ignorant, sau o persoană convențională. Și este o convenție că a fi convențional este cel mai rău lucru pe care l-ar putea face o persoană, cel puțin în anumite cercuri.

Nimic nu spune mai mult despre noi înșine decât gusturile noastre estetice, motiv pentru care atât de mulți oameni se strâng în turme ca o măsură de siguranță atunci când e vorba de a face judecăți de valoare. Cel mai sigur este să nu emiți nici un fel de judecăți, desigur, aceasta fiind tehnica agreată de majoritatea celor care scriu pe subiecte artistice și arhitecturale în ziua de azi. Ei se aseamănă cu acele antilope gnu care se mișcă de colo-colo în turme compacte, în căutare de noi pășuni. Dacă se îndepărtează de turmă, sunt în pericol să fie atacate de vreun leu aflat la pândă.

Reticența de a exprima judecăți estetice nu servește, desigur, la a-i reduce la tăcere, tot astfel precum apelul la simple banalități psihologice nu îi împiedică pe oameni să vorbească despre ei înșiși; dimpotrivă, pare să le stimuleze verbiajul.

Dacă îi auzi pe oameni vorbind despre sine, singurul subiect la care chiar îi aștepți să exceleze, observi că o fac adesea, sau chiar uzual, într-un mod straniu și detașat, ca și cum nu ar vorbi despre ei înșiși, ci despre o altă persoană, o terță persoană. Așa cum criticii de artă vorbesc fără a emite judecăți estetice, tot astfel și oamenii vorbesc despre lucruri precum funcționarea creierului lor, deși nu știu ce înseamnă și nu au nici cea mai vagă idee despre cum se fac astfel de investigații. Nu are rost să mai spun că atunci când oamenii se obiectivează în felul acesta, o fac în general pentru a explica ceva rău, neplăcut sau indezirabil despre ei înșiși. Nimeni nu vorbește despre chimia sa cerebrală pentru a descrie un act generos sau caritabil, sau pentru a explica de ce a ajutat o bătrânică să treacă strada.

Cu alte cuvinte, avem o tendință de a pune un filtru sau o prismă teoretică între noi și orice auto-examinare sau introspecție reală. Acest filtru sau prismă este de obicei o teorie naivă sau prost-înțeleasă care ne împiedică să ne vedem într-o lumină nedistorsionată. Una dintre funcțiile filtrului este dezvinovățirea de sine automată. În vreme ce noi credem că ne ajută să ne înțelegem mai bine, el acționează în direcția opusă: ne împiedică de la a ne cunoaște pe noi înșine, pentru că a te cunoaște pe sine este întotdeauna un act tulburător. Iată de ce psihologia a contribuit atât de puțin la înțelegerea de sine umană de când a devenit un subiect, sau obiect, de studiu separat, și de ce creșterea uriașă în numărul psihologilor nu a condus – ca să mă exprim blând – la o reducere a nivelului de suferințe psihologice. Psihologia, alta decât cea de tip introspectiv, este inamicul adevărului, chiar și atunci când descoperă niște adevăruri.

Vorbăria goală care a acompaniat împachetarea Arcului de Triumf îmi aduce aminte de vorbăria goală din psihologie: scopul ei este să ascundă adevărul dezagreabil, în cazul de față, acela că tradiția artistică occidentală, cel puțin acea parte care atrage atenția mediatică, este de-acum moartă. Apelul la împachetarea inutilă a Arcului de Triumf face dovada acestui lucru. Și cu toate acestea, fără a pretinde că trăim într-o epocă de aur artistică, știu artiști a căror operă este cu adevărat valoroasă. Ceea ce este extrem de distructiv este blestemul ultra-publicității, care îi transformă pe tot felul de cascadori în așa-ziși artiști. Arcul de Triumf va ieși la iveală din ambalajul său așa cum a apărut Hudini descătușat din lanțurile sale.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.