Ortho-dixie

Oricine a crescut în creuzetul religios al imigranților din nord-estul industrial are o viziune foarte specifică asupra religiozității sudiste – evanghelică, provincială, low-church și înverșunat anti-catolică, printre altele. Chiar crescut într-o casă cu simpatii sudiste, am nutrit partea mea de ignoranță condescendentă cu privire la felul în care cei din sud își practicau religia. Pui mâna pe o Biblie, deschizi televizorul pe Billy Graham, zici un „Amin” și aproape ai terminat.

Nuanțarea oricărui punct de vedere ignorant vine numai o dată cu cunoașterea mai îndeaproape – și acea cunoaștere a venit pentru mine din faptul că mi-am petrecut trei sferturi din viața mea de adult la sud de Mason-Dixon, de la Washington DC la Memphis, TN, apoi în Maryland, și acum în Georgia. Am descoperit bogata istorie a creștinătății tradiționale de la un capăt la altul al Sudului, și am cunoscut un număr mare de femei și de bărbați High Church sudiști, anglicani și catolici, și – spre surprinderea mea – creștini ortodocși. Acest ultim grup este cel care a jucat cel mai important rol în viața mea religioasă: am fost primit în Biserica Ortodoxă de către un georgian; în Pennsylvania am ascultat liturghia în obștea episcopului George, stareț la Sihăstria Sfintei Cruci din West Virginia, iar preotul parohiei în care mă aflu acum este un convertit de origine apalașiană.

În prezent sunt mai mult de două sute de mii de credincioși ortodocși în tot Sudul și saptesprezece mănăstiri ortodoxe. Sunt un melanj de comunități de imigranți și convertiți americani: greci, sirieni, ruși și vreo jumătate de duzină de alte naționalități și jurisdicții ortodoxe, multe cu rădăcini în inima așa-numitei „Centuri biblice”. Grație revenirii demografice masive din Sud, datorate unei economii în creștere și a orașelor în expansiune – o tendință în mod particular vizibilă în jurul Atlantei și în nordul Virginiei – merită să cercetăm felul în care ortodoxia se potrivește cu identitatea sudistă și cu modul de viață sudist, și de ce creșterea unei comunități ortodoxe nu trebuie să semnaleze neapărat o schimbare a culturii sudiste de tipul celor care rezultă în genere în urma unor mișcări demografice.

Ortodoxia pare să se potrivească mănușă Sudului. Vine cu o genealogie ilustră – primul credincios ortodox în Americi a fost virginian, Col. Philip Ludwell al III-lea, cel care i-a dat lui George Washington o post în Armata Britanică în 1753, și al cărui fost argat, John Wayles, i-a dat-o pe fiica sa Martha de soție lui Thomas Jefferson în 1772. Ludwell a fost conectat cu familia Lee pe două filiere, în calitate de cumnat al lui Henry Lee al II-lea (ambii bărbați s-au căsătorit cu fiice ale lui Charles Grymes), și ca socru al lui William Lee din Stratford Hall, iar mama lui a fost membră a ilustrei familii Harrison, care avea să dea doi președinți americani. Așadar sămânța Ortodoxiei a găsit „pământ bun şi a dat rod” în cele mai înalte ranguri ale tinerei aristocrații virginiene. […]

Astăzi, deși ortodoxia rămâne statistic subreprezentată în Sud pe ansamblu, mulți dintre cei care au trecut Bosforul și râul Bug aparțin unei clase intelectuale emergente care este angajată în mod activ cu identitatea lor sudistă. Cum se face că Ortodoxia a găsit acest sprijin? Ce mister se ascunde în spatele fumului de cădelniță? În multe privințe nu este nimic misterios: Sudul a fost mereu un pământ bine însămânțat cu acele sensibilități creștine distincte care sunt aproape de inima Ortodoxiei. E adevărat că termenul „ortodoxie” („credință dreaptă”) pare să rezoneze cu sensibilitățile parohiale și puritane, dar în practică Ortodoxia nu a fost niciodată credința legalistă a Nord-estului american, un ținut atât de adânc preocupat de neînțelegerile minore cu oameni aflați la sute de mile distanță de fermele și vetrele lor. Ci este, mai degrabă, o credință a tradițiilor nestrămutate și a moștenirii păstrate, preocupată de răspândirea Scripturilor mai degrabă prin puterea exemplului, decât prin prozelitism înarmat. Istoria este demonstrativă: în vreme ce puritanii și-au dus credința cu ei în Dixie în vârful baionetelor și în sacii de călătorie, Ortodoxia a căutat un „loc plăcut şi numai al ei” în casa colonelului Ludwell și s-a mulțumit să aștepte până ce va veni vremea să plece mai departe.

Aceeași combinație de tradiție și antichitate care a fost adesea citată ca fiind prima atracție a Ortodoxiei pentru convertiți este și ceea ce îi ține pe sudiști legați de moștenirea lor, în vreme ce restul Americii încearcă să deslușească (să adăugăm, „cu frică și cutremur”?) ce – mai exact – înseamnă moștenirea lor. O glumă frecventă privind diferențele dintre creștinismul occidental și Ortodoxie spune că „reforma” în creștinismul occidental implică schimbări de doctrină și invenția unui set nou de liturghii, în vreme ce în Est ea constă într-un singur preot care își tunde barba. Și Sudul este un loc în care schimbările se petrec într-un ritm mult mai lent decât în restul Statelor Unite – din motive similare. Biserica Ortodoxă și sudiștii nu au încredere, nici unii nici alții, în schimbările minore, pentru că în mod inevitabil ele conduc la schimbări majore, și o înțelegere acută a istoriei ne învață că schimbările majore nu vin niciodată fără mari acte de violență asupra instituțiilor esențiale. Biserica Ortodoxă funcționează întrucâtva ca un întreg, foarte puține dintre instituțiile sale au puteri transferabile – așa că orice schimbare este tratată cu mare suspiciune.

De-a lungul istoriei, sudiștii au trăit și ei această suspiciune – mare parte din clasa înstărită de sudiști latifundiari dinainte de Război (așadar, clasa posesoare de sclavi) a recunoscut necesitatea de a înlocui stăpânirea de sclavi cu un model moral și economic superior. Dincolo de obiecțiile principiale legate de extinderea puterii federale și de nesocotirea Constituției demonstrată de administrația republicană inaugurată atunci, motivul principal pentru secesiune a constat într-o frică inteligentă și rațională că emanciparea radicală și imediată, fără pași intermediari pentru pregătirea economică și educațională a celor emancipați, ar putea rezulta în haos social și colaps economic : foștii sclavi urmând să fie aruncați într-o economie afectată de schimbări violente și forțați să-și găsească locul într-o societate care, la rândul ei, nu fusese educată sau pregătită să accepte această nouă populație. Astfel de schimbări în istorie s-au petrecut întotdeauna în mod progresiv, iar oamenii s-au adaptat gradual la noua realitate, și chiar și atunci au existat tulburări.

Precauția a marcat în mod similar și experiența ortodoxă; după cel de-al doilea Conciliu de la Niceea din secolul al VIII-lea, papii catolici au prezidat încă cincisprezece concilii numite „ecumenice” și obligatorii din punct de vedere dogmatic. Prin comparație, Biserica Ortodoxă a văzut doar patru concilii, dintre care cel mai recent a fost prin secolul al XVII-lea, iar universalitatea (dar nu și validitatea) a trei dintre aceste concilii a fost chestionată de unii prelați ortodocși. Ca și clasa de proprietari de plantații din Sud, ierarhia Bisericii Ortodoxe înțelege cât de irevocabile pot fi schimbările instituționale, și de aceea a ezitat să le accepte. Acest lucru a însemnat că Ortodoxia a păstrat anumite datini ale Bisericii timpurii într-o măsură mai mare decât orice altă comunitate creștină. Chiar și clericii ortodocși sunt legați de canoane străvechi privind purtarea bărbii și a părului, iar veșmintele liturgice ale preoților ortodocși sunt încă conforme cu cele prescrise de către Scriptură pentru preoții leviți.

Mai presus de toate, Ortodoxia este o religie a obiceiurilor. Sudul este un loc renumit pentru ospitalitate și bună cuviință: de-a lungul anilor pe care i-am petrecut în Sud, soția mea a observat de mai multe ori că încă nu a dat nici măcar o dată peste o benzinărie unde să-și deschidă singură ușa. Se relatează o anecdotă faimoasă legată de Episcopul Mitropolit Anthony Bloom , care a ținut următoarea predică la Londra:

La vecernia de ieri a venit o femeie cu un copil; era în pantaloni și avea capul descoperit. Unul dintre voi i-a făcut un comentariu. Iar ea a plecat. Nu știu cine a făcut comentariul, dar îl leg pe acesta să se roage pentru această femeie și pentru copilul ei până la sfârșitul vieții sale, pentru ca Domnul să îi mântuiască. Din cauza a ceea ce i s-a spus, ea s-ar putea să nu mai intre niciodată în biserică.

Acesta a fost întregul conținut al predicii. Este, în fond, o predică despre legea ospitalității, care pare să permeeze atât de puternic Sudul, și despre felul în care ospitalitatea și buna cuviință nu sunt niciodată în conflict. Pare o comparație ciudată de făcut, dar am avut norocul de a nu fi fost niciodată binecuvântat de o femeie din Sud. Zicala „Fie-ți sufletul binecuvântat!” cântărește foarte greu, și deși nu am auzit-o spusă niciodată, orice bărbat și femeie din Sud îi cunoaște înțelesul. Spune multe despre cultura sudistă faptul că ceea ce reprezintă – în fond – o insultă, ia forma unei binecuvântări. Cei din afară s-ar putea grăbi să vadă un sacrilegiu în această argotizare, dar în realitate este o abținere cutumiară de la exprimarea unei judecăți, și chiar dacă vorbitorul e sau nu conștient de acest lucru, este în esență o rugăciune. Își are originea într-o veche credință sudistă conform căreia nici o impolitețe oricât de mare din partea cuiva nu justifică vulgaritatea sau riposta nepoliticoasă.  

Ospitalitatea și buna cuviință sunt pietrele de temelie ale oricărei societăți normale. Creștinii ortodocși țin probabil cele mai aspre reguli dietare dintre toate comunitățile creștine (cu excepția etiopienilor, care țin posturi mai severe și decât cel mai strict călugăr ortodox). Pentru mireni însă, acest post aspru coincide cu o și mai strictă regulă a neimpunerii lui. Chiar și în mijlocul Postului Paștelui, dacă cineva se întâmplă să găzduiască sau să fie găzduit de non-ortodocși, regula este să te ospătezi cu musafirii tăi sau cu gazda ta, și niciodată să nu dai impresia că ți-ai întrerupt postul, respectând astfel imperativa biblică „când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui”, căci legea ținută în secret este de mai mare valoare decât legea ținută în fața oamenilor. Mai mult, să-l faci pe un invitat sau pe o gazdă să se simtă vinovat, amintindu-i că prezența lui a obligat pe cineva la ruperea postului, reprezintă o încălcare teribilă a legii ospitalității.

Flexibilitatea (dar niciodată atât de mare cât să poată fi considerată indulgență) Estului este aceeași flexibilitate care le-a permis șerifilor și poliției locale să se plimbe prin vechiul Sud fără arme. Câteodată aplicarea unei decizii de excomunicare justificată a unui păcătos îl va adânci pe acesta și mai tare în păcat, în loc să îi salveze sufletul: unui om îi pot lua ani de zile pentru a învinge o patimă, și fără ajutorul Bisericii nu ar reuși niciodată. Din acest motiv, preoții și prelații au posibilitatea de a exercita iconomia, o deviere temporară de la un canon pentru o persoană despre care se crede că ar avea nevoie de acest lucru. Era o practică obișnuită în America să îl pui pe bețivul orașului în închisoare pentru o noapte, dacă era găsit inconștient pe stradă: căci dacă ar fi fost arestat și dus în fața justiției, poate i-ar fi făcut mai mult rău decât bine, pe când actul de a-l păstra în comunitate și a-l ține sub supraveghere îi mai lasă o șansă de a se reforma într-o bună zi. Criminalitatea malițioasă este tratată diferit – un om care încearcă să se distrugă nu doar pe sine, ci și pe alții, poate fi și este excomunicat în același fel în care un criminal sau un piroman este exclus din societate.

 […]

Această loialitate față de Părinți și față de primele Concilii ale Bisericii, păstrarea înțelesului lor originar și considerarea fiecărei noi interpretări cu adâncă suspiciune este fundamentală în Ortodoxie. Un originalism[sic] de tipul acesta nu este străin în Sud: de fapt, forța motoare din spatele identității legale a Sudului constă tocmai în această idee. Loialitatea față de Constituție printre sudiști, în trecut ca și în prezent, a fost motivată de dorința de a conserva intenția și sensul documentelor fondatoare ale Statelor Unite – și intențiile Părinților Fondatori. Ortodoxia este o credință condusă de o dorință similară de a vedea intenția și sensul avut în vedere de Sfinții Părinți protejat împotriva noilor interpretări și a citirii „aproximative” a textelor lor originale de către teologi contemporani. Dragostea colonelului Ludwell pentru Părinții originali și pentru înțelesul lor ortodox anticipează aceeași dragoste pe care sudiștii din fiecare generație ulterioară au simțit-o pentru fondatorii republicii americane și a documentelor pe care le-au creat. Vorbind despre istoria Ortodoxiei, cineva ar putea foarte ușor să o confunde cu istoria Sudului ca națiune: a suferit cu demnitate și în liniște în tot acest timp, așteptând ca Dumnezeu să restabilească Adevărul. A tratat schimbările cu extremă precauție, înțelegând importanța păstrării intenției originale a documentelor fondatoare și a învățătorilor lor. Cultura sa a fost păstrată prin trăirea tradițiilor, obiceiurilor și a cutumelor. Finalmente, în ciuda deschiderii sale, este fie neînțeles, fie doar necunoscut pentru majoritatea celor care din afară.

Sursă: https://www.abbevilleinstitute.org/ortho-dixie-orthodox-christianity-and-southern-identity/