Din ce în ce mai curios

15/12/2021    |   de Sir Roger Scrutton

Schimbările din tehnologia comunicării au loc într-un ritm atât de alert încât noi, ca ființe umane, ne mișcăm printr-un noian de mesaje la fel de dens ca un nor de lăcuste. Fiecare nou dispozitiv îl întrece în viteză și acoperire pe precedentul, iar tinerii din ziua de azi sunt complet călăuziți de accesoriile pe care le au în mână, care nu numai că le conțin viețile, dar într-o mare măsură le și dictează.

Desigur că mai există media tipărită. Mai există oameni de modă veche de felul meu, care încă mai trăiesc din scris, și oameni de modă veche de tipul vostru, care încă ne mai susțin citindu-ne, sau în orice caz, cumpărând ceea ce scriem. Poate că doar oameni ca noi (dacă îmi permiteți să vă includ) mai sunt capabili să regrete schimbările care risipesc atât de multe dintre lucrurile pe care ne bazam viețile. Restul lumii este prins în torentul dispozitivelor, fiecare nou model menit să-l ajute pe posesorul lui să se dispenseze de încă o sursă de exercițiu mental, sau de încă un obstacol din calea divertismentului. Memoria există acum în spatele unui ecran. Foarte puțin din ea ne mai este stocată în capete, iar amintirile noastre plutesc în spațiul virtual ca asteroizii, deconectate de la orbita în care ne mișcăm noi.

Un profesor universitar nu mai poate să presupună că un student are nevoie de cărți, sau că știe măcar să le deschidă. Scrisorile scrise de mână sunt un artefact al trecutului, și eseurile sunt descărcate de pe siteuri dedicate. Munca de cercetare constă în navigatul pe internet, cât despre viața socială – este o chestiune de tweet-uri, ciripite în văzduhul spațiului virtual. Prieteniile de pe Facebook înfloresc instantaneu, și constau într-un acord mutual între oameni care nu s-au văzut niciodată, de a se afișa public. Din ce în ce mai mult, pare că totul este despre această afișare, că nu a mai rămas nimic din dragoste și prietenie afară de a ne face reciproc vizibili. Intimitatea și viața privată sunt visuri ale celor mai în vârstă, care locuiesc acolo jos, cu picioarele în noroi, și nu știu cum să-și ia zborul către văzduh.

Distincția dintre privat și public nu mai este clară. Dacă viața ta privată constă în mare măsură în expuneri în spațiul virtual, și dacă prieteniile constau în accesul la aceste expuneri, atunci cu siguranță că nu este o ofensă să te uiți. Chestiile care sunt trimise prin eter pentru promovarea de sine sunt acolo pentru a fi văzute și citite de toată lumea, și persoana care se plânge că i-a fost invadată intimitatea, când corespondența personală și fotografiile stânjenitoare sunt dintr-odată proprietate publică, nu se poate învinovăți decât pe sine – nu pentru a fi postat materialul, ci pentru a se fi simțit stânjenit de așa ceva de la bun început. Nu mai există acum nici o linie separatoare între intimitate și afișare, și oamenii pierd rapid conștiința că a intra în corespondența cuiva este o formă de furt, sau că expunerea imaginilor intime este o formă de abuz. Dacă ținta ta este un guvern, ai șansa să devii chiar un erou, ca Julian Assange, prin simpla afișare a unor materiale pe care alții au vrut să le ascundă.  

O consecință a fost aceea că vechile legi legate de calomnie și defăimare nu mai sunt folosite. Oamenii nu se mai pot proteja dând în judecată sursa unor bârfe malițioase, și în orice caz distincția dintre adevăr și fals este din ce în ce mai puțin relevantă în mesajele care sunt postate pe internet. Oricine posedă chiar și cea mai modestă abilitate de a atrage atenția hoardelor ciripitoare de pe Twitter, se va trezi cu minciuni, fabricații, fantezii și acuzații fantasmagorice legate de numele lui în spațiul virtual, pe lângă revelații cât se poate de veridice, pe care poate că și-ar fi dorit să le țină pentru sine. Să protestezi oricât de puțin în astfel de circumstanțe este să protestezi prea mult. Pentru că abuzul este din ce în ce mai puțin perceput ca atare: ciripitorii concediază orice protest cu un fâlfâit din aripi și mai trimit un tweet.

Desigur, este oficial o crimă să intri în corespondența altor oameni, și acei jurnaliști care au explorat mesajele celebrităților pentru ziarele lui Rupert Murdoch au trebuit să plătească un preț sever, iar câțiva se află chiar la închisoare. Dar nu au făcut decât să se poarte în același spirit cu jurnaliștii intruzivi de odinioară, care își supravegheau țintele din casa de vizavi sau urmăreau celebritățile pe motociclete. Doar tehnologia s-a schimbat. Ziarul de stânga The Guardian a strâmbat din nas disprețuitor la adresa imperiului mediatic al lui Rupert Murdoch, insinuând chiar că jurnaliștii cu convingeri de stânga nu s-ar coborî niciodată atât de jos. În calitatea cuiva căruia i-au fost furate e-mailurile de către The Guardian, și ulterior publicate, am găsit această insinuare neconvingătoare. Dar mi-a amintit de faptul că jurnaliștii au încălcat întotdeauna granițele intimității atunci când au crezut că pot scăpa nepedepsiți. Ceea ce s-a schimbat este tehnologia comunicării, ceea ce a condus la implicația că nu mai există granițe de încălcat. Oamenii își poartă acum viețile într-un dispozitiv, pe care l-ar putea uita într-un tren, pentru a fi luat sau aruncat de alți oameni.

COMUNICAREA NU se aseamănă cu alte acțiuni umane, în care ne putem simți liberi să nu participăm. Este esența vieții umane. Suntem creaturi sociale, ale căror personalități se descoperă prin interacțiunile noastre; tot ceea ce prețuim și tot ceea ce ne inspiră frică are sursa în comunicare. De unde apariția acestor dispozitive, care schimbă forma și scopul comunicărilor noastre, și nu sunt slujitorii, cât mai degrabă stăpânii noștri. E foarte ușor să te alături aventurilor cu care ne ispitesc, și par a fi totalmente lipsite de pericole. Călătorim în jurul lumii cu un clic al cursorului; vizităm prieteni și străini pe ecrane, trimitem cuvinte în vânt pe Twitter și postăm pe pereții Facebook-ului toate lucrurile pe care vrem să le știe lumea despre noi. Stăm la biroul nostru și ne bucurăm de toate senzațiile tari posibile, fără nici un pericol personal. Așa credem, cel puțin. Dar, de fapt, suntem prinși în pânza internetului ca niște musculițe, agitându-ne să scăpăm din legăturile sufocante ale comunicării. Și nu mai știm drumul înapoi; suntem așezați la birourile noastre, dar foarte, foarte departe de casă.  

Așa cum știm cu toții de-acum, nu doar mesajele, dar și imaginile pot fi furate și arătate lumii. Ce aventură, să faci o poză cu tine dezbrăcată și să o trimiți partenerului tău curent. Și care să fie problema, când nu o poate vedea nimeni altcineva? Din nefericire, ceea ce poate fi văzut de cineva, poate fi văzut de toată lumea. Femeile își descoperă imaginile nud în telefoanele prietenilor și dușmanilor, în fanteziile unor străini, în comentariile lascive ale bărbaților prădători, răspândite prin tot spațiul virtual. Cum te mai întorci acasă din așa ceva? Nu ar trebui să ne surprindă că o fată, care nu a putut să trăiască cu imaginea de sine astfel mutilată, s-a sinucis, și că celebrități precum Scarlett Johansson încearcă acum în zadar să-și șteargă nurii dezgoliți de pe milioane de ecrane de calculator.  

Problema nu este felul în care este folosit dispozitivul, ci dispozitivul însuși. Aceste gadgeturi pline de mesaje stau la poarta vieții tale, și așteaptă să ne preia existența. Și cei tineri, care nu au absolut nici un sistem de apărare împotriva lor, le invită foarte repede înăuntru. Părinților le place să creadă că, oferindu-le copiilor lor un astfel de gadget, ceea ce le dau este un simplu instrument, ceva ce poate fi folosit în scopuri legitime pre-existente – cum ar fi să își anunțe părinții unde sunt și la ce oră să vină să-i ia. Dar de fapt, ceea ce le asigură copiilor lor este un nou stăpân, unul care este proiectat să preia controlul asupra persoanei care îl deține.

Sursă: https://spectator.org/curiouser-and-curiouser/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *