„Mă uit în toate părțile dar nu văd decât întuneric”
Folosesc acest citat din Pascal (Panseuri, 229) pentru că nu îmi propun să declar adevăruri pozitive și nici să apăr opinii. Văd o situație care – așa cum scria Pascal în fraza următoare – „nu oferă decât motive de îndoială și anxietate”.
Cerându-mi o opinie despre de-acum faimoasa „Scrisoare a generalilor”, Will Lloyd de la UnHerd nota în mod just: „Ce mi se pare cel mai extraordinar la furoarea pe care a provocat-o este că atât de puțini oameni au pus la îndoială premisa scrisorii – și anume că Franța este în prag de colaps.”
Acest lucru este într-adevăr surprinzător. De ce Franța? De ce Franța mai degrabă decât oricare altă țară europeană atunci când altele par să fie în situații mai mult sau mai puțin similare și câteodată chiar în situații mai rele?
Aș face bine să admit de la bun început că nu am nici o soluție la acest mister (deși cunosc Franța bine și sunt francez). Voi evita să rătăcesc în noțiuni confuze despre „psihologia națională”; dar va fi greu.
Din punct de vedere al terorismului islamist, este adevărat că Franța a fost, pentru o vreme, ținta particulară a Isis-ului, acesta din urmă considerând (nu fără motiv) că Franța i-a atacat prin intervențiile din Siria și Irak. Dar acele vremuri s-au dus, și dacă luăm în considerare doar ultimele două decade, vedem că Marea Britanie, Spania, Belgia și, într-o mai mică măsură, Germania, au suferit la rândul lor atacuri teroriste ucigașe. Devine dificil, de fapt, să găsești o țară din lume care a fost cruțată de violența islamistă.
Oare crimele și violența, că sunt sau nu legate de droguri, fac mai multe ravagii în Franța decât în alte țări europene? Nu am nici o idee, dar m-ar surprinde puțin; dacă ar fi fost cazul, jurnaliștii francezi nu ar fi ezitat să evidențieze acest lucru.
Există în Franța o atmosferă vagă și larg răspândită de autoflagelare – care persistă în aer ca un gaz. Oricine vizitează Franța și se uită la televizor nu poate să nu remarce obsesia prezentatorilor, jurnaliștilor, economiștilor, sociologilor și a variilor specialiști: aceștia își petrec mare parte a timpului comparând Franța cu alte țări europene, invariabil cu scopul de a minimaliza Franța.
Este suficient în general să arate către Germania; dar câteodată Germania nu are rezultate așa de bune, așa că se orientează către Scandinavia, Olanda, și mai rar, Marea Britanie. Oricare ar fi subiectul, este întotdeauna posibil să descoperi o țară care ne e superioară; dar o astfel de plăcere extremă în masochism este surprinzătoare.
Dar acesta este doar un detaliu. Un subiect cu mult mai important, din moment ce nu este doar un simptom al declinului, ci declinul însuși – declin în adevărata sa esență – este desigur demografia. Recent, politicienii și comentatorii au fost bulversați să afle că „indicele sintetic al fertilității” (adică numărul de copii raportat la fiecare femeie) a scăzut la 1.8 în Franța.1
Un astfel de număr ar fi un vis devenit realitate în unele țări, cum ar fi cele din Europa Sudică: Italia, Spania, Portugalia și Grecia, unde rata este 1.3. 2 Situația este încă și mai rea în Asia, în părți ale lumii care sunt pe cât de avansate tehnologic, pe atât sunt de îndepărtate, dar în general admirate. Indicele din Singapore și Taiwan este 1.2.
În Coreea de Sud, indicele este 1.1. Această țară riscă să își piardă o zecime din populație până în 2050; dacă acest trend continuă, va avea o singură șansă de supraviețuire: să anexeze Coreea de Nord, care e la 1.9. Glumesc, dar nu sunt departe de adevăr.
Cu o rată de 1.4, japonezii bâjbâie și ei cum pot, ceea ce e surprinzător, pentru că cele mai amuzante știri despre declinul demografic vin în general din Japonia. Aceste știri sunt atât de absurde încât ezit să le reproduc (dar lucrurile improbabile sunt câteodată adevărate):
Bătrânii sunt aparent atât de numeroși în Japonia încât nu mai pot fi adăpostiți, așa că trebuie să găsească o modalitate de a încălca legea pentru a găsi refugiu în închisori.
Guvernul japonez a difuzat, s-ar părea, filme pornografice la orele de maximă audiență pe posturile publice, pentru a stimula apetitul sexual al cuplurilor japoneze. Până la urmă, sexul sfârșește prin a produce câțiva copii.
În Franța, este clar că nu ne-am coborât chiar la nivelul acesta, cel puțin nu în totalitate. Adevărul este că obsesia franceză cu ideea de declin este departe de a fi nouă. Jean-Jacques Rousseau spune undeva că (sau era Voltaire? Mi-e prea lene să verific; acești autori sunt anoști. Oricum, era unul dintre ei), că mai devreme sau mai târziu – „un lucru este cert”: vom fi luați în sclavie de către chinezi.
Franța îmi amintește de unul dintre acei bătrâni ipohondri care nu se opresc niciodată din a se plânge în legătură cu sănătatea lor; dintre aceia care spun constant că de data asta chiar sunt cu un picior în groapă. Oamenii în general răspund sarcastic: „Ascultați-mă pe mine, ăsta o să ne îngroape pe toți.”
Statele Unite par, pe de altă parte, să fi făcut din optimism un principiu al existenței. Am îndoieli cu privire la validitatea acestei atitudini. Când Joe Biden pretinde că „America este încă o dată pregătită să conducă lumea” (și aici, mi-e din nou prea lene să găsesc citatul exact; Biden este și mai plicticos decât Voltaire), interpretez imediat acest lucru de maniera următoare:
Nu va dura mult până ce America va intra într-un nou război;
Va sfârși prin a se purta, ca de obicei, cu cea mai mare ticăloșie;
Va pierde o grămadă de bani, și va consolida ura aproape universală cu care este privită; ceea ce îi va permite Chinei să își consolideze poziția.
Nu, nu avem de-a face de-adevăratelea cu un „suicid al Franței” – ca să evoc titlul cărții lui Eric Zemmour – ci cu un suicid occidental sau mai degrabă cu un suicid al modernității, de vreme ce nici țările asiatice nu sunt cruțate. Ceea ce este specific, și în mod autentic francez, este conștientizarea acestui suicid. Dar dacă suntem de acord să lăsăm la o parte pentru moment cazul particular al Franței (și ar fi chiar înțelept să procedăm astfel), concluzia devine extrem de clară: consecința inevitabilă a cea ce numim progres (la toate nivelurile, economic, politic, științific, tehnologic) este auto-distrugerea.
Prin refuzul tuturor formelor de migrație, țările asiatice au optat pentru un suicid simplu, fără complicații sau interferențe. Țările din Europa Sudică sunt în aceeași situație, deși ne putem întreba dacă este o alegere conștientă. Migranții ajung în Italia, în Spania sau în Grecia – dar nu fac decât să le traverseze, fără a ajuta la reglarea balanței demografice, deși femeile din aceste țări sunt adesea extrem de seducătoare. Nu, migranții sunt atrași în mod irezistibil către cele mai mari și mai grase roți de cașcaval, țările din Europa nordică.
Ar trebui să menționez în treacăt punctul de vedere stângist / progresist / umanist: nu avem de-a face cu un suicid, ci cu o regenerare. Compoziția etnică este, e adevărat, modificată, dar în esență totul rămâne neschimbat: republica noastră (sau mai degrabă, în Europa, mai mult monarhia), cultura noastră, valorile noastre, „domnia legii” noastre, toate aceste lucruri. Câteodată aud oameni care apără această opinie (dar din ce în ce mai rar).
Cei 45% dintre francezi care cred, pe de altă parte, în iminența unui război civil, servesc prin a demonstra (și e aproape înduioșător) că Franța rămâne o nație de lăudăroși.
E nevoie de doi ca să pornești un război. Vor recurge francezii la arme ca să își apere religia? Nu au mai avut nici un fel de religie de ceva vreme; și în orice caz fosta lor religie este una în care în care îți oferi gâtul măcelarului spre tăiere.
Ar fi deci nevoie de un război pentru a-și apăra cultura, modul de viață, sistemul de valori? Despre ce vorbim mai exact? Și presupunând că există, merită oare luptat pentru el? Este oare „civilizația” noastră încă ceva de care să fim mândri?
Îmi pare că Europa se află la o răscruce. Să-l citesc pe Pascal m-a ajutat mult, dar, ca și el, nu văd „nimic altceva decât motive de îndoială și anxietate”.
NOTE DE SUBSOL
Statele Unite și Rusia sunt fiecare la 1.8; China este la 1.7.
Aceste cifre din 2019 provin dintr-un buletin informațional, Population et sociétés, publicat de Institut National d’Études Démographiques; datele vin la rândul lor dintr-un raport publicat de divizia demografică ONU. Acest buletin se angajează de asemenea în prognoze demografice ale țărilor până în 2050. Probabil că mizează pe un anumit procent de migranți, ceea ce ar explica discrepanțele cu informațiile derivate din indexul de fertilitate. În consecință, populația Statelor Unite va crește semnificativ (și cea a Franței, dar mult mai puțin), în vreme ce Rusia și China intră într-un declin lent; în 2050, cea mai populată țară din lume va fi, cu o marjă semnificativă, India.
Sursă: https://unherd.com/2021/12/the-narcissistic-fall-of-france-2/