Spital

07/01/2022    |   de Theodore Dalrymple

Una dintre cele mai mari schimbări din medicină de când m-am calificat eu ca doctor cu aproape o jumătate de secol în urmă și până acum (n-aș fi crezut atunci că o să pot să zic într-o zi acest lucru, căci tinerețea se crede veșnică) este viteza cu care pacienții sunt considerați  capabili, ba chiar încurajați sau somați, să părăsească spitalul după o intervenție, chiar și una serioasă. Pe vremea mea, pacienții stăteau în mod curent zece zile sau chiar două săptămâni în spital după o astfel de operație; reîncepeau viața gingaș, ca și cum rana operată ar fi fost în pericol să să deschidă, și în general se simțeau destul de înfiorător o lungă perioadă după aceea.

În zilele noastre, din contră, o zi sau două în spital sunt o excepție, iar pacienții sunt dați pe ușă afară imediat ce nu mai prezintă riscul de a muri dacă sunt trimiși acasă. Cât despre pacienții care au suferit un atac de cord, erau puși într-un pat și imobilizați câte trei săptămâni, ca și cum inimile lor ar fi fost ulcioare sparte ale căror cioburi au fost lipite la loc și ar fi fost necesar ca lipiciul să se usuce: strategie care, s-a descoperit acum, este exact tratamentul contraindicat. Nu te poți abține să nu te întrebi câte alte tratamente contraindicate mai supraviețuiesc în practica medicală curentă, toate cu avizul celor mai solide opinii medicale.

În ansamblu, scurtarea șederii în spital este un semn al unui progres remarcabil și al unui imens avans tehnic, iar proceduri care erau odată aproape experimentale (de exemplu, operațiile de protezare a șoldului și a genunchilor) sunt acum o rutină ca analizele de sânge: dar, așa cum se întâmplă în orice progres, există și niște neajunsuri. Spitalele au ajuns să semene din ce în ce mai mult cu fabrica lui Charlie Chaplin din „Timpuri moderne”. Pacienții sunt procesați ca pe o linie de producție, ca niște obiecte care necesită asamblaj; cu greu se mai găsește timp pentru orice contact uman sau pentru stabilirea unei relații între pacient și doctor sau personalul medical. Eficiența este mult mai apreciată decât căldura umană.

Rapiditatea cu care pacienții sunt expediați din spital se situează uneori la limita cruzimii, și câteodată este o greșeală și din punct de vedere medical: dar desigur că perfecțiunea, chiar și cea a opiniilor medicale, nu este posibilă în această lume. Sistemul anterior, în care pacienții rămâneau în spital atât de mult încât adesea păreau a fi mai degrabă rezidenți decât pacienți, nu era numai un semn de inferioritate tehnică, ci avea și efecte dăunătoare precum instituționalizarea: este incredibil cât de repede se obișnuiesc oamenii să îi lase pe alții să facă totul pentru ei și ajung să nu mai facă nimic ei înșiși, mai ales când mai toate sarcinile pe care le au de îndeplinit sunt plictisitoare. Omul de litere Logan Pearsall Smith povestea că a cunoscut un individ care s-a sinucis pentru că nu putea să îndure corvoada de a-și lega șireturile în fiecare dimineață pentru următoarele câteva decade: probabil că acesta a fost doar un pretext pentru auto-distrugere, căci trebuie să fi existat o altă soluție la problema lui, pantofi fără șireturi, de exemplu. Dar apoi ar fi putut să citeze un șir întreg de alte necesități zilnice plictisitoare, cum ar fi spălatul pe dinți sau schimbarea șosetelor. Unul dintre motivele pentru care unii membri ai elitelor din trecut erau atât de extraordinar de productivi consta în faptul că îi aveau pe alții care să facă o multitudine de sarcini zilnice obositoare în locul lor. Desigur, numai o mică minoritate din aceste elite ale trecutului s-a folosit de avantajele eliberării timpului lor de la necesitățile anoste ale vieții (și luau această eliberare ca pe un bun dat), pentru a le permite să fie productivi intelectual și artistic: marea majoritate nu au făcut decât să se lase duși de val, adesea atât de osteniți de propriile lor plăceri meschine încât au ajuns să caute plăcerea în exces: și contrar lui William Blake, care a sugerat în „Proverbe din iad” că drumul excesului duce la palatul înțelepciunii, cel mai adesea nu a dus decât la faliment și la evaporarea averilor.

Un medic pe nume Frederick Parkes Weber, care a lucrat cu mulți ani în urmă într-un spital (printre altele) în care am lucrat și eu, a scris o mie de lucrări medicale, a fost un numismat de renume care a lăsat 100,000 de monede unor instituții din Marea Britanie și Statele Unite, a fost și un egiptolog notabil, vorbea șapte limbi străine, și a descoperit, sau a descris, șase boli noi, toate rare, care acum îi poartă numele. În mod categoric era un om de caracter și de o înaltă distincție intelectuală, dar trebuie să fi fost ajutat și de faptul că nu trebuia să se ducă niciodată la supermarket, sau să îndeplinească multe dintre sarcinile care ocupă atât de mult din timpul nostru și ne transformă în niște oameni ocupați dar plictisiți. Dar dacă întreaga societate ar trebui să fie organizată în așa fel încât să poate produce ocazional câte un Frederick Parkes Weber, este o cu totul altă chestiune.

Incidental, a trăit până la vârsta de 99 de ani, cu un an mai puțin decât tatăl său, un imigrant german care s-a stabilit în Marea Britanie, a devenit doctorul reginei Victoria și a fost înnobilat. Parkes Weber și-a păstrat capacitățile intelectuale până la sfârșit, deși nu și auzul. A continuat să participe la reuniuni medicale până la moartea sa și era privit de colegii săi ca fiind aproape omniscient. Circula o anecdotă conform căreia, atunci când a mărturisit o dată la un congres că nu auzise niciodată de cutare lucru, au izbucnit urale în public, care fusese martorul unei mărturisiri atât de fără precedent și, în fapt, unice. Avea un fel de a-și folosi și problema de auz în avantajul lui. Își oferea opinia la întruniri, după care își oprea aparatul auditiv cu un gest ostentativ, ca și cum după intervenția sa nu mai era necesară nici un fel de discuție pe subiectul respectiv.

Dar să ne întoarcem la dezavantajele spitalelor ca linii de producție, în afară de cel evident conform căruia pacienții sunt câteodată externați înainte să fie apți să părăsească spitalul. (Unul dintre criteriile folosite actualmente pentru a judeca calitatea serviciilor medicale oferite de spitale este rata de readmisie la o lună după externarea inițială – deși, cum este cazul cu toate statisticile, comparațiile sunt mult mai complexe decât ar părea inițial).

Odată, în cursul unei vizite în Uniunea Sovietică, am realizat că spitalul este de departe cel mai bun loc în care ai putea să te afli, dacă trebuia să fi totuși în Uniunea Sovietică, și asta cu condiția să nu fi grav bolnav, ci să suferi doar de vreo afecțiune nediagnosticată misterioasă, cu efecte nu prea neplăcute. Pentru că, de fapt, spitalele pe care le-am vizitat erau ca niște stațiuni plăcute (nu frumoase) în care să te rupi de lume, relativ spațioase și oferind oportunități excelente pentru citit și chiar și o anumită viață socială. Tipul de activitate și agitație specific spitalelor occidentale lipsea cu desăvârșire; totul era calm, practic acolo nu părea să aibă loc nici un fel de activitate. Doctorii tulburau foarte rar liniștea saloanelor, nu vedeai nici un fel de asistente zeloase care să-i cicălească pe pacienți cu tot soiul de activități neplăcute, și bolnavii erau lăsați să joace șah, cărți sau să citească. Spitalul era un club social.   

Îmi amintesc de asemenea și de admiterea mea într-un spital din Anglia în zilele în care ocuparea de sută la sută a paturilor în sută la sută din timp nu era visul fiecărui manager de spital, în parte pentru că la vremea aceea existau foarte puțini manageri de spital. Am fost admis pentru vreo două săptămâni cu o condiție medicală care avea un prognostic de mortalitate între 25 și 50 la sută la cinci ani după diagnostic, fără a exista vreun tratament pentru vindecarea ei. Erau doar doi sau trei pacienți într-un salon în care ar fi putut să încapă douăzeci, și pentru că fusese construit în anii ’30, spitalul era somptuos într-un mod ascetic. Baia era în mod particular splendidă, la fel de spațioasă ca cea a unui hotel din Elveția din epoca respectivă, cu gresie și email delicat aplicate. Apa, extrem de fierbinte, țâșnea din robinete cu forța unui tsunami, iar salonul de zi, bine aprovizionat cu reviste, e adevărat că nu foarte recente (dar cui îi pasă, când timpul însuși încetinește?), era extrem de aerat, în stilul sanatoriilor construite în epoca respectivă. Când doctorul meu m-a anunțat că nu a reușit să identifice exact cauza condiției mele, și că pot pleca acasă, am fost mai degrabă dezamăgit. Contam pe o ședere pe termen lung, și chiar mă pregătisem pentru ea. Nimeni nu va mai avea o experiență atât de plăcută a unui sejur spitalicesc, cum am avut eu. E interesant că mulți prizonieri mi-au spus, ani mai târziu, că preferă viața în închisoare („înăuntru) celei de om liber („afară”).

În zilele noastre, șederile prelungite în spital sau la în sanatorii sunt practic necunoscute, poate doar cu excepția celor cu traume neurologice. Aceasta este o pierdere pentru literatură, pentru că astfel de șederi au fost subiectul, sau cel puțin ocazia, pentru un număr semnificativ de opere literare. Să ne amintim în primul rând de „Muntele vrăjit” a lui Thomas Mann, dar mai este și Soljenitân, „Pavilionul canceroșilor”, și A.E. Ellis, „Supliciul”. A.E. Ellis era pseudonimul unui romanicer britanic, Derek Lindsay (dacă un om poate fi considerat romanicer după ce a scris un singur roman, deși foarte bine văzut de critici eminenți). Ellis, care a murit în 2000, a fost unul dintre ultimii pacienți cu tuberculoză care a fost tratat într-un sanatoriu de munte. „Supliciul”, publicat în 1958, este o relatare ficționalizată a propriei sale experiențe. Cam în același an, un prieten de-al meu foarte apropiat, care contractase poliomielită cu doi sau trei ani mai devreme, era tratat într-un spital ortopedic din nordul Londrei, și îmi amintesc atât de bine un tânăr frumos cu tuberculoză a coloanei vertebrale, sau boala lui Potts, care stătea pe un pat la soare în curtea spitalului ca parte din tratamentul său, ca și cum soarele ar fi putut să-i îndrepte coloana, sau să facă acea cocoașă care îi deforma spatele să dispară.

Poetul și criticul literar W.E. Henley (1849 – 1903) a fost tratat timp de doi ani la infirmeria din Edinburgh, sub supravegerea lui Joseph Lister, fondatorul chirurgiei antiseptice. După ce avusese un picior parțial amputat din cauza unei tuberculoze osoase, Lister a reușit, după multe luni, să îi salveze celălalt picioar de la amputare, în urma aceleiași afecțiuni.

Henley a scris probabil primul poem modernist din limba engleză, atât ca formă cât și conținut; poeziile sale din spital, un ciclu de 28 de poeme care au ca subiect experiența sa de bolnav, sunt extrem de originale. Niciodată până atunci nu a fost redată experiența clinică într-un mod atât de grafic în poezie, și mai mult de-atât, într-o formă poetică nouă:

   Lived on one’s back,

   In the long hours of repose,

   Life is a practical nightmare –

   Hideous asleep or awake.

 

   Shoulders and loins

   Ache…!

   Ache, and the mattress

   Runs into boulders and hammocks,

   Glows like a kiln…


Un bărbat cu traumatism cranian a fost adus în același salon cu Henley (aproape că îmi vine să scriu, ca doctor, „un traumatism cranian a fost adus în salonul lui Henley”, ca și cum traumatismul cranian ar fi independent de persoana care suferă de el), și Henley descrie scena cu o economie sclipitoare și înfricoșătoare:

     As with varnish red and glistening

     Dripped his hair; his feet looked rigid;

     Raised, he settled stiffly sideways…

 

În acele zile nu se putea face mare lucru – ceea ce se mai întâmplă și în prezent – chiar dacă, desigur, în cazuri mai rare.  
Henley surprinde tragedia cu o concizie asemănătoare:

  To his bed there came a woman,

      Stood and sighed a little,

      And departed without speaking,

      As himself a few hours after.

 

   I was told it was his sweetheart.

       They were on the eve of marriage.

       She was quiet as a statue,

       But her lip was grey and writhen.

 

Nicio expresie, nicio demonstrație de suferință – și episodul e cu atât mai tulburător. Mai mult, din motive care sfidează o analiză completă, poemul nu este apăsător, ci mângâietor.

Aproape un secol mai târziu, poeta Elizabeth Jennings, care a murit în 2001, a scris o colecție de poeme, adunate în micul volum „Recuperări” (Recoveries), publicat în 1964, care amintește de poeziile lui Henley. Și ea a fost în spital, și a stat mai mult decât de-acum uzualele o zi sau două:

     Observe the hours which seem to stand

     Between these beds and pause until

     A shriek breaks through time to show

     That humankind is suffering still.


O ședere în spital îl confruntă pe pacient cu limitele existențiale ale vieții noastre ca oameni:

 

     Though death is never talked of here,

      It is more palpable and felt –

     Touching the cheek or in a tear –

      By being present by default.


Într-un alt poem, ea își descrie reacția față de o femeie care suferă de o boală incurabilă:

 

      The verdict has been given and you lie quietly

      Beyond hope, hate, revenge, even self-pity.

 

Reacția poetei este în acelați timp neașteptată, și cu toate acestea asemănătoare cu ceea ce am simți și noi dacă ne-am găsi în asemenea circumstanțe:

      You accept grateful the gifts – flowers, fruit –

      Clumsily offered now that your visitors too

 

      Know you must certainly die in a matter of months,

      They are dumb now, reduced only to gestures…

 

       I, too, watching from my temporary corner,

       Feel impotent and wish for something violent –

 

       Whether as sympathy only, I am not sure –

       But something at least to break the terrible tension.

 

       Death has no right to come so quietly.

 

Care va fi poezia spitalelor linii de producție, ce timp și ce oportunități pentru reflecție produc ele? Nu că am schimba de bunăvoie progresul tehnic de azi pe orice cantitate de reflecții.

Sursă: https://www.newenglishreview.org/custpage.cfm?frm=191038&sec_id=191038

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Autentificare

Ai uitat parola?

Creezi un cont?